vineri, 31 octombrie 2008

Treaba cu uninominalul

Deosebirea frapantă faţă de celelalte campanii pentru parlamentare este pădurea de chipuri. Înainte, pe panouri sau pe fluturaşi sau în ziare predominau logo-urile partidelor, alături de mesajele electorale şi arareori de cîte o figură de lider. Acum e o invazie de nume. E firesc – votul uninominal e legat de persoane mai mult ca în trecut. Nu e numai despre persoane, aşa cum ar părea la prima vedere şi cum lasă să se înţeleagă ONG-urile hiper-entuziaste, doar că personajele atîrnă mai greu în combinaţia dintre partid şi candidat.

Cu excepţia independenţilor, fiecare candidat provine, totuşi, de la un partid. Relaţia asta e esenţială. Alegătorul votează un om de la un partid. Ce face uninominalul este să cearnă persoanele. Pentru că circumscripţiile au fost împărţite în colegii (felii din judeţe sau municipii), teoretic există o apropiere mult mai mare între candidat şi populaţia pe care o reprezintă. Pentru că nu pot vota decît pentru un deputat şi un senator în colegiul meu, mă uit mai atent la persoanele propuse. Le e mai greu necunoscuţilor şi detestaţilor să mai prindă un loc pe liste fără ştiinţa alegătorului, ca înainte, cînd capetele de afiş momeau lumea iar cei de pe poziţia 20 intrau în siajul lor.

Partidele îşi vor promova mesajele în teritoriu pe mai multe voci ca înainte. Nu doar prin 2-3 lideri importanţi care să bată judeţul de la un cap la altul, ci prin tot atîţia purtători de mesaj cîte colegii există. Dincolo de mesajul comun pe care-l răspîndesc aceştia – şi anume politica partidului în diverse domenii – e de aşteptat ca fiecare candidat să nuanţeze şi să elaboreze pe anumite teme care i se par lui de interes în colegiul respectiv. În plus, va putea aloca mai mult timp "frăgezirii" electoratului, pentru că are de acoperit un teritoriu mai mic.

Dar din povestea asta cu teritoriul şi delimitarea geografică atît de complicată a colegiilor decurge şi o primă problemă: cunoaşterea corectă a candidaţilor. Să luăm ca exemplu un cartier uriaş cum e Colentina. Şoseaua cu acelaşi nume, care-l străbate, are numere de la 1 pînă la peste 400. Locuitorii zonei pică în vreo 3 colegii de deputat şi vreo două de senator. Delimitările nu ţin de o geometrie simplă, uşor de asimilat; singura soluţie e să consulţi hărţile electorale de la primărie sau de pe net. Există deja candidaţi care şi-au lipit din greşeală stickere pe uşile blocurilor din colegiul de peste drum şi probabil că există şi mai mulţi alegători care vor fi convinşi că votează cu cine trebuie. Pînă la urne, cînd se va dovedi că numele de pe afişul din scara blocului nu apare şi pe lista de candidaţi din colegiul cu pricina. Singura metodă ceva mai viabilă este fluturaşul. Un fluturaş iniţial, strecurat în cutia de scrisori, care să spună: tu votezi în colegiul X, iar eu sînt candidatul zonei tale, fii cu ochii pe mine şi nu mă confunda cu alţi candidaţi din zone limitrofe. Greu de imaginat. La fel cum e greu de imaginat un miting electoral într-un parc de la graniţa a 3 colegii...

O situaţie de genul ăsta îndeamnă la mai multă informare, chestie de salutat dacă s-ar şi produce (lucru de care mă îndoiesc). Dar principalul lucru de salutat este modul în care se vor influenţa partidul şi candidatul. E foarte posibil să simpatizez foarte mult un partid, dar să-i detest tocmai pe cei doi candidaţi pe care mi i-a propus pentru colegiul de deputat, respectiv de senator. Să zicem că, în opinia mea, aici s-au nimerit singurele uscăciuni ale pădurii, vreun fost securist sau activist de partid de pe vremuri sau pur şi simplu vreun ministru care a condus prost, pînă de curînd, domeniul în care lucrez. E foarte probabil să-mi caut alţi candidaţi, poate nu din partide radical diferite, dar asta înseamnă o pierdere pentru primul partid. Sau voi vota deputatul şi nu senatorul (sau invers), lăsînd partidul cu o pondere diferită în cele două camere.

La fel cum e posibil (deşi probabil mai rar) să-mi placă atît de mult candidatul încît să înghit şi formaţiunea din care vine, să mă las convins că un om ca el, alături de alţii la fel, pot schimba ceva într-un partid care nu mă inspiră prea mult.

Dar asta e teorie. Nu mai departe de acum patru luni, pe cei mai mulţi dintre bucureşteni i-a durut în cot de cine iese primar, iar cei care s-au mişcat totuşi pînă la urne l-au ales pe Oprescu. Aşa că pînă pe 30 noiembrie n-avem decît să ne jucăm de-a ghicitul...

mai mult

joi, 30 octombrie 2008

De ce se amînă grevele

E acelaşi gen de tragere de timp pe care o practică, cu maxim succes, politicienii atunci cînd vine vorba de teme incomode. Marile centrale nu vor proteste acum. Primul motiv a fost enunţat de liderul BNS, Dumitru Costin, aproape cu spume la gură: cum să susţin creşterea salariilor pentru bugetari ? Păi ar fi nedrept – una e profesorul sau artistul cu 6 milioane de lei vechi pe lună şi alta e şeful de regie care cîştigă 4 mii de euro. Bugetari sînt şi unii şi alţii ! Nu merge-aşa... Nici Cartel Alfa nu se apucă acum de greve.

Al doilea motiv a fost îndemnul preşedintelui: mişcările sindicale trebuie amînate pînă la începutul anului viitor, ca să treacă alegerile.

Primul argument îmi aminteşte de motivele pe care şi le tot dădeau cei 322 ca să scape de preşedinte. Sau de pretextele pe care le invocau cînd nu voiau să dea pe mîna Parchetului pe cîte vreun coleg de Parlament. Pe scurt, cînd voiau sau nu voiau să facă ceva, şi scuza că mîine plouă era bună !

În al doilea discurs, însă, s-ar putea găsi urme de logică. Lăsaţi-l pe Tăriceanu să mai guverneze o lună jumate, ce mai poate face ?! Dacă sînteţi cuminţi şi aşteptaţi "să treacă alegerile", negociaţi cu o coaliţie nouă, girată de mine, şi vă cresc şansele.

Pe urmă, Băsescu şi-a făcut de două ori datoria: a promulgat legea în favoarea profesorilor şi a îndemnat la suspendarea protestelor, deci a calmat o criză. A lăsat să se înţeleagă că sînt bani pentru bugetari, dar n-a făcut-o lată pînă la capăt, asistînd în tăcere la creşterea bulgărelui.

Probabil că, în lumina acestor sugestii, nici PDL-ul nu va merge pînă la capăt cu moţiunea care teoretic ar putea umili guvernul, făcîndu-l să se înece ca ţiganu' la mal. Tăriceanu poate perora satisfăcut încă o lună şi jumătate pe marginea responsabilităţii, evitării crizei şi creşterii economice sănătoase.

It's a win-win situation. E drept că doar pentru Băsescu şi Tăriceanu, fiecare cu orizontul său de aşteptare. Profesorii pot să mai aştepte...

mai mult

Rapsodii de toamnă tîrzie

Strofa 1: Vlad Petreanu descrie efectele pe care le provoacă un îndemn la citit - şi noi care deplîngeam închiderea "Tarabei cu cărţi"...

Strofa 2: E oficial, emisiunea "Acces direct" e pentru coafeze ! Fotografia lui Mădălin Ionescu, însoţită de cîteva îndemnuri la sunat şi privit la Antena 1, se lăfăie în husele de plastic destinate publicităţii de pe toate oglinzile salonului unde mă tund... Măruţă, oftică-te !

Strofa 3: În colegiile mele, PD-L-ul le-a plasat pe Brînduşa Novac (de la circ) la deputaţi şi pe Anca Boagiu (mai puţin pricepută la circ) la senatori. De candidaţii celorlalte partide n-am auzit, îi aştept la uşă...

Măcar natura ţine cu mine... Ce cald şi bine e afară !

mai mult

luni, 27 octombrie 2008

Detonatorul din buzunarul profesorilor

PDL-ului nu-i ajunge că guvernul Tăriceanu nu mai are de stat la putere nici măcar două luni. Moartea pe cale naturală nu-i suficientă. Oamenii lui Băsescu şi Boc vor să fie ei cei care dau cabinetului lovitura de graţie. Vor ca acesta să plece înainte de termen, cu scandal, umilit, înfrînt, răpus în luptă ca pe timpul încleştărilor medievale. În politică nu trebuie irosită nici o ocazie.

De partea lor, Tăriceanu şi ai lui nu au probabil motive să transpire din cale-afară. Guvernul are la îndemînă destule pîrghii legale prin care să tragă de timp suficient de mult încît să-şi încheie la termen mandatul. Apoi, rămîne în discuţie subiectul în sine: majorarea lefurilor bugetarilor. Pe fundalul unei crize economice la care suntem, vrînd-nevrînd, tot mai atenţi, părerile despre creşterea atît de mare a salariilor sînt împărţite. Ceea ce ieri ar fi fost un banal "să le dea, de ce să nu le dea?", azi poate fi un "să nu le dea, dacă asta înseamnă inflaţie şi criză şi impozite mai mari pe viitor".

Dar profesorii sînt înconjuraţi de o simbolistică anume, întotdeauna banii pentru ei vor părea mai justificaţi sau mai bine cheltuiţi decît pentru, să zicem, armată sau antipaticii funcţionari de la ghişee. Profesorii vor fi şi reperul care va marca acest final de mandat. Fie îl vor face pe Tăriceanu să-şi amintească cu groază de ultimele zile la putere, fie - dacă va mai ajunge vreodată premier - îl vor determina să ţină cont, din timp şi cu alte instrumente, de potenţialul exploziv pe care îl are nerezolvarea problemelor din acest sensibil domeniu.

mai mult

vineri, 24 octombrie 2008

Scene de dialog social...

Băsescu a promulgat legea prin care se măresc lefurile profesorilor. Dacă e adevărat că aceştia au înclinat balanţa în favoarea lui la alegerile din 2004, atunci e un populism justificat. Evident, nu numai asta: i-a pus lui Tăriceanu în cap celelalte sindicate care vor şi ele bani în plus la salarii. Premierului îi e greu să explice de ce creşterea e anormal de mare şi că nu are de unde lua banii - chiar dacă e adevărat - cîtă vreme a girat pînă acum salariile fabuloase din administraţia publică, de care vorbeşte acum toată lumea.

Pe de altă parte, Tăriceanu se ştie totuşi apărat de calculele economice de bun-simţ, care poate nu ţin la ţară, dar spun ceva unui public urban activ şi informat, care vede dincolo de lungul nasului. Iar aberaţia cu lefurile sau pensiile unora ca Florea Geică n-ar trebui să justifice o altă aberaţie (lefuri mai mari = taxe şi impozite mai mari, care să le susţină, it's as simple as that). Premierul va juca încă două luni cartea politicianului responsabil şi echilibrat, care trebuie să ţină ţara pe linia de plutire în vremuri de criză. Lucru care nu va trece neobservat de cei avizaţi din punct de vedere economic, că doar nu votează numai satele la alegerile astea.

Ca să facă mai dinamic acest joc cu aparentă sumă zero, liderul sindicatelor din sănătate, Marius Petcu s-a trezit propunînd o variantă prin care să li se mărească şi lor salariile: guvernul să le lase măcar un acord semnat, să aibă şi ei ceva la mînă, că pe urmă o să aibă ei grijă ca viitorul cabinet să-l pună în practică !

Mi-a adus aminte de cei care se trezeau să aprindă lumina pe la bairame, cînd toată lumea dansa îmbrăţişată...

mai mult

luni, 20 octombrie 2008

Nu raspund la esemes

Am crezut că telefonia mobilă = viteză.

Vodafone se chinuie de luni bune să-mi spulbere această nefondată - şi probabil contraproductivă pentru ei - prejudecată.

Dintotdeauna, factura mea este emisă pe 27 ale lunii. Dintotdeauna, o primesc cu poşta pe 2 sau pe 3 ale lunii următoare. Şi dintotdeauna, pe 7 sau pe 8 - cam la cîteva zile după ce a fost şi plătită - Vodafone îmi trimite un sms: "Vă anunţăm că la data de 27 vi s-a emis factura X, cu valoarea Y etc".

Credeam că ceea ce vine pe unde trebuie să fie buzduganul aruncat în poartă de ceea ce vine, mai tîrziu, pe hîrtie. Nu. E invers. Sau în orice caz fără prea mult sens.

Credeam că e bine să ştiu la ce sumă să mă aştept dacă se pierde cumva factura tipărită. Ceea ce, pe vremuri, era foarte posibil şi mult mai probabil să se întîmple decît să nu-ţi ajungă un sms. E drept că azi e, destul de des, invers. Deci, dacă stau să mă gîndesc, are ceva sens.

mai mult

Frenezie din ipocrizie. Egal Primărie.

Dacă propunerea izvorîtă din capul împădurit cu idei creţe al viceprimarului general Robert Ionescu va căpăta formă de lege sau hotărîre CGMB, atunci căsătoriile şi înmatriculările de autoturisme nu vor mai fi posibile fără ca protagoniştii să fi plantat înainte un copac. Detaliile aici. WTF ??

Lăsăm la o parte alăturarea căsătorii-înmatriculări auto. Probabil că în mintea viceprimarului viaţa de cuplu şi gazele de eşapament sînt la fel de nocive. Mă intrigă mai tare cum de sunt bani pentru înfiinţarea unui serviciu special care să se ocupe de primirea cererilor, de supravegherea plantării şi de emiterea certificatelor. Păi n-ar fi mai simplu ca în loc de toţi funcţionarii ăştia să mai angajăm lucrători la spaţiile verzi, care chiar să planteze, constant, sistematic şi după o strategie clară, copacii de care e nevoie, în loc să aşteptăm cununii şi cumpărări de maşini ?! Presupun că pomii, pe care teoretic i-ar plăti cetăţenii în cauză, nu se cumpără cu bucata, în ritmul nunţilor sau al achiziţiilor auto, ci în loturi mari, mai ales că e vorba de licitaţie publică, cum spune primăria.

Pe urmă, dacă tot e să ne punem la mintea lui Ionescu, proiectul mai generează nişte dileme: dacă se ajunge la divorţ, ce facem cu copacul, îl tăiem ? Sau certificatul doveditor se poate refolosi la o nouă căsătorie ? Dacă da, se stabileşte la partaj cine rămîne în posesia lui ? Trebuie sincronizate unirile destinelor cu perioadele din an în care se pot face plantări sau se admit şi excepţii ? Trebuie doar platani şi frasini, sau e voie şi cu palmieri, cum am văzut în sectorul 4 ?

Obrăznicia cea mai mare mi se pare însă faptul că Primăria Bucureştiului, principala responsabilă de distrugerea spaţiului verde prin autorizaţiile de construit haotic, vine cu o astfel de propunere. Folosindu-se de isteria eco-friendly care dă bine mai mult la PR şi CSR decît produce rezultate concrete, PMB mă pune să înlocuiesc ceea ce au tăiat zecile de mari dezvoltatori imobiliari sau să plantez ceea ce vor tăia oricum mîine.

Păcat că lemnul din care e făcut capul lui Ionescu şi altora ca el nu produce şi frunze - am fi rezolvat o mare parte din problemă. Iar dacă nesimţirea ar avea crengi, am fi locuit cu toţii într-o mare şi frumoasă pădure !

mai mult

marți, 14 octombrie 2008

Vai, ce bine ne distrăm !

Cititi mai întîi asta şi pe urmă asta şi asta (c/o Hotnews).

Cred că din cînd în cînd Băsescu simte nevoia să-l vadă de aproape pe Tăriceanu ca să se încarce pentru o nouă serie de şuturi.


mai mult

Made in China

Ani de zile am cumpărat produse chinezeşti pentru că nu ne puteam permite altceva. Acum nu există altceva. De la haine pînă la electrocasnice pînă la usturoiul care l-a înlocuit complet pe cel românesc în hipermarketuri...

Ani de zile, prietenul meu din Italia a privit indignat la românii care îşi luau televizoare LG sau Samsung, în loc să protejeze piaţa UE din care aveau să facă parte. Între timp s-a resemnat - mărcile lui preferate Philips şi Grundig sînt în proporţie de 90% făcute în Asia.

Companiile îşi externalizează producţiile în zone cu costuri mici, ceea ce le scade cheltuielile şi le creşte profiturile. În plus, populaţiile din zonele respective au de lucru, ceea ce le face să stea locului, să nu provoace dezechilibre şi revoluţii, să aibă, în fond, ce mînca. Din acest echilibru nu cîştigă însă şi consumatorul. Fericite că au costuri mai mici de producţie, marile companii nu mă fac şi pe mine părtaş la bucuria lor. Preţul laptopului, sau al genţii, sau al cămăşii "de firmă" rămîne la fel de mare, în ciuda cheltuielilor mai mici de fabricaţie. Diferenţa - sau cea mai mare parte din ea - e în buzunarul producătorului, nu şi în al meu. Şi-atunci, why bother ? Dacă şi Philips şi LG se fac în Asia, ce mai contează pe care-l iau ? Voi cumpăra la întîmplare sau orientîndu-mă după alte criterii decît apartenenţa sau tradiţia sau fosta reputaţie a unei mărci. Care îşi va vedea încasările scăzînd sau, în orice caz, necrescînd.

De ani de zile, eticheta "Made in China" e, în general, sinonimă cu cantitatea, nu cu calitatea. Reprobabil pînă ieri, acest lucru devine un atu în condiţiile în care bunurile "de larg consum" trebuie să dureze puţin, pentru a fi rapid înlocuite de altele la fel. Un alt motiv de adormit eventualele ezitări ale marilor producători.

Înainte, China era renumită pentru jucării. Sau pentru espadrile. Sau pentru alifiile pentru răceală. Situaţia s-a schimbat demult. De ani buni, China face orice pentru oricine. Inclusiv laptele praf care a intoxicat bebeluşii de pe un continent întreg, sau aţa chirurgicală nesterilizată care a infectat mortal o pacientă dintr-un spital românesc. Prin comparaţie, cămăşile Marks&Spencer făcute în Vietnam sau laptopurile Dell produse în Thailanda par glume. Lăcomia şi calculele economice au uneori consecinţe mult mai grave decît o cusătură făcută prost sau o baterie care nu ţine.

mai mult

vineri, 10 octombrie 2008

O măgărie cît casa (naţionalizată)

"Cotidianul" are azi o analiză scurtă şi la obiect a ceea ce s-a urmărit de fapt prin modificările la legea retrocedărilor. (Utilă îndeosebi celor care, nu din rea-voinţă şi nici din rea-credinţă, consideră că subiectul e prea "fanatizat").

Nu trebuie să fii un geniu ca să pricepi cui folosesc manevrele iniţiate de PC şi PSD. Grosul chiriaşilor de care e vorba în proiectul de lege e format din foşti nomenclaturişti sau apropiaţi ai diverselor puteri care s-au succedat după Revoluţie. Asta-i tot. Restul chiriaşilor vizaţi de lege sînt pretextul, ei oricum sînt destul de puţini.

Cît despre noua nedreptate făcută proprietarilor iniţiali, cred că cea mai bună descriere a situaţiei e făcută de un forumist, la un articol mai vechi, pe aceaşi temă, al lui Ion Cristoiu:

"Să zicem că vin niste baieti rai si o iau pe nevasta-ta. Apoi o vand pe 100 de euro unor proxeneti. Pe urma dupa 10 ani tu o gasesti. Tu primesti 100 de euro actualizati (cum ti-o fi norocul) cu rata inflatiei, iar proxenetii raman cu dreptul de folosinta... Tare, nu ?"

Cel mai tare va fi însă cînd statul român - pe lîngă că va stabili un nou record în materie de respectare originală a dreptului de proprietate - va plăti de se va usca (din buzunarele meu şi-al tău, oricum) despăgubiri uriaşe în procesele intentate la CEDO. Cu puţin noroc, la vremea aia nici Voiculescu, nici Andon sau Hrebenciuc n-o să mai fie în Parlament...

mai mult

miercuri, 8 octombrie 2008

Criză şi crize de nervi

La noi, unul din subiectele favorite ale zilei e cel cu pensiile de 300 de milioane de lei vechi ale unor foşti funcţionari de la stat. Americanii au alt motiv de indignare: după ce statul s-a scotocit prin buzunare şi a salvat de la faliment grupul AIG printr-un împrumut de 85 de miliarde de dolari, executivii companiei tocmai au tras o nouă petrecere de lux, din seria celor mult-discutate cu ocazia crizei.

Bush personal s-a arătat scandalizat de compania care cu o mînă a umflat banii contribuabililor americani iar cu alta a cheltuit aproape jumătate de milion pe cazare, mese, saună şi alte distracţii la un club din California. Nu-i vorbă că la ce petreceri organizează în mod normal băncile şi firmele de pe Wall Street, probabil că a asta a fost una de săraci, cu buget de austeritate ! Ce i-a înfuriat însă (cu doza aferentă de populism) pe preşedinte şi pe congressmenii care supraveghează piaţa financiară a fost că managementul AIG şi-a făcut de cap pe banii de-acum ai statului în vreme ce americanul de rînd îşi numără zilnic banii de benzină.

S-au găsit şi apărători din mediul asigurărilor. După ei, astfel de mini-vacanţe de lux sînt necesare pentru ca oamenii-cheie să se simtă motivaţi şi să nu plece la alte firme, ceea ce ar şubrezi şi mai tare compania. Numai aşa, spun ei, managementul poate lua cele mai bune decizii pentru ca miliardele investite de stat să fie recuperate. Mă îndoiesc că americanii au fost înduioşaţi... nu ştiu de ce, dar nu-i văd făcînd chetă pentru încă nişte petreceri pe iaht !
mai mult

joi, 2 octombrie 2008

Cu cîntec înainte, marş... de-aici !

SRI-ul moldovenesc, de peste Prut, are propriul lui imn. Ca frăţiile şi societăţile secrete, că doar asta şi e. Asta n-ar fi nimic, versurile sînt totul. "Adevărul" are o mostră şi detalii despre autori. De reţinut în special versul 4, să se ştie de unde venim şi cine ne e scut, da ?!

Completarea n-o văd decît prin frumoasele versuri de manea "Haide spune-mi, dacă vrei/ce ascunzi în bikinei". Abia atunci "cercetarea dă frumoase roade" !!

mai mult

miercuri, 1 octombrie 2008

Uneori e mişto să fii la putere

În preajma campaniei electorale se simte. Dă-o-ncolo de aşa-zisă erodare la guvernare. Avantajul e că poţi să monopolizezi agenda publică şi să iei piuitul adversarilor încă înainte de începerea bătăliei propriu-zise pe voturile electoratului.

Ca televiziune sau ziar, oricît de mult ai ţine în braţe Opoziţia (deşi e greu de desluşit uneori care este Opoziţia, dar asta e altă discuţie), nu poţi să ignori gesturile şi declaraţiile Puterii, deghizate în ştiri de interes public. Dacă nu zici de pensii sau de banii de Dacii sau de efectele crizei americane sau de lefurile profesorilor - chiar dacă miros toate a populisme şi a scormoneli de ultimă oră prin buzunare - vine altcineva şi dă ştirea. Nimeni nu-şi poate permite să rateze astfel de subiecte. Fie că sînt acţiuni concrete, fie declaraţii.

Pe chestia asta, PNL a reuşit, deocamdată, să-şi înghesuie adversarii într-un colţ. Nimeni nu poate cîrti la măsurile populiste fără să şi-o fure de la alegători. Principalul opozant, PDL, stă pe margine şi n-are ce să facă, mai ales că mai nou nu-l mai bagă nimeni în seamă. PNL a renunţat să-i mai răspundă sau să-l atace, şi asta probabil că e teribil de frustrant.

Dacă scoate la iepuri din joben pînă în noiembrie şi inoculează, discret, ideea că guvernează relaxat şi fără probleme, PNL intră în cursă cu un avantaj mult mai mare decît erodarea la putere: aparenta siguranţă în chestiuni economice. Care, în vremurile astea, e mult mai de folos decît tunetele şi fulgerele tradiţionale, pe orice subiect, ale altor partide.

mai mult

Corecturi necesare

Dupa cîteva rînduri de alegeri de diverse tipuri în care campania electorala a fost gratuită, problema s-a remediat. Da, era o problemă şi da, trebuia remediată. Parlamentul, care a dat legea, şi CNA, care o aplică şi o rafinează în ce priveşte specificul audio-vizual, au înţeles în fine ideea: publicitatea electorală este ca orice alt tip de reclamă, aşa că e firesc să fie pe bani. S-a mai întîmplat pînă la alegerile din 2004, şi toată lumea a fost mulţumită. Legea şi CNA au făcut şi nuanţările necesare: era evident că nu se va plăti accesul la dezbaterile electorale, care au, fireşte, regim de interes public, ci doar difuzarea acelor mesaje proprii ale candidaţilor şi partidelor, în care spun ce vor ei, necenzuraţi şi nechestionaţi de nimeni. Ca şi în cazul unui producător de bomboane, în reclama lui pe bani nu intervine nimeni, în schimb îl pot lua la întrebări despre E-urile din produse într-o emisiune de interes general, la care evident că n-o
să-l pun să participe contra cost.

În ani de zile de realizat emisiuni electorale am observat o grămadă de posturi generaliste care s-au lipsit cu totul să se mai implice în campania electorală, exact pe motiv că nimeni nu dădea nici un ban: candidaţii aveau dreptul la clipuri sau spoturi care sunau mai bine sau mai rău, îţi stricau programul mai mult sau mai puţin, iar orice director de programe atent balansa imediat interesul public (oricum scăzut) cu riscul de a-ţi compromite sound-ul general al staţiei. Aşa că ziceau pas.

Şi probabil că ar fi zis şi de data asta, pentru că oricum atenţia generală faţă de astfel de produse e mică. Presiunea staţiilor a fost însă mare de data asta, iar candidaţii n-au vrut să-şi ia riscul să apară doar pe cele două televiziuni de ştiri ale naţiei. Posturile s-au folosit cinic de diverse interese - şi bine au făcut - pentru a-şi atinge scopul. Nu atît recuperarea banilor din producţie e importantă aici, cît pur şi simplu achitarea unui spaţiu publicitar, aşa cum fac producătorii de detergenţi sau de zahăr. Cu care, că veni vorba, candidaţii de la alegerile din toamna asta au început să semene tot mai mult.
mai mult