Despre complicităţi şi coincidenţe

Cum era de aşteptat, cîţiva militari din unitatea de la Ciorogîrla au fost arestaţi pentru că au participat la deja celebrul furt de armament. Nu cred că mai are cineva vreun dubiu că ceea ce se petrecea acolo era cu ştiinţa sau sub oblăduirea cadrelor militare, de rang mai mare sau mai mic.

Toate lucrurile aparent incredibile - că militarii nu şi-au făcut rondul cum trebuia, că nimeni nu a numărat zile în şir piesele de armament, că nimeni nu a observat sigiliul rupt şi aşa mai departe - se petreceau de fapt într-o complicitate desăvîrşită. Aşa se explică şi bîlbîielile şi neconcordanţele din declaraţiile de după: cei implicaţi au rămas pur şi simplu cu gura căscată că cineva i-a dat în gît. N-au fost în stare nici măcar să-şi acopere urmele, pentru că nu se aşteptau ca cineva să livreze presei povestea. Pentru că informaţia a fost scursă de cineva, împachetată şi cu fundiţă. Astfel de operaţiuni, desfăşurate sub aprigul consemn militar care funcţionează la fel de bine ca totdeauna, nu ar fi transpirat nici
într-o mie de ani dacă cineva n-ar fi hotărît că e momentul să le livreze pe tavă publicului.

După asasinatul de la casa de schimb din Braşov, Sergei Gorbunov este arestat a doua zi, pe baza unui portret robot care-i semăna atît de bine de parcă era o poză. Ocazie cu care am aflat tot şirul de nereguli care au stat la baza eliberării lui din penitenciar pentru celebrul glaucom, cît de în doru' lelii a fost raportată dispariţia lui şi cum nu l-a căutat nimeni vreme de cîteva luni. Pentru ca, surpriză, odată cu tragedia de la Braşov, să fie reperat în mai puţin de 24 de ore. După modelul Ciorogîrla, povestea corupţilor şi incompetenţilor din procuratură, judecătorie, poliţie, s-a arătat dintr-o dată în toată lumina, cu toate iţele şi braţele ei de caracatiţă. Tot aşa, pentru că cineva a hotărît că e momentul să îndrepte un deget către altcineva.

Pentru presă, pentru public, prea puţin contează cine şi de ce rupe tăcerea, dacă asta expune murdăria de sub covor, de care ar trebui să fim conştienţi cu toţii. Şi e bine că e aşa, dar parcă uneori aş vrea să ştiu de ce trebuie să aflu anumite lucruri doar în anumite momente. Cea mai celebră sursă a tuturor timpurilor, Deep Throat,
s-a dovedit a fi un director adjunct al FBI care, supărat că n-a fost promovat şi deranjat că preşedintele încerca să-şi impună oamenii în funcţii peste garda veche, a susurat gutural tot ce era de susurat în urechea la fel de celebrilor Bob Woodward si Carl Bernstein. Cei doi şi ziarul lor au intrat în manualele de jurnalism, iar Nixon a ieşit de pe scena politică acoperit de ruşine. Secretul sursei a fost păstrat mai bine de 30 de ani. Publicul avea, fără îndoială, dreptul să ştie cu ce matrapazlîcuri se ocupau preşedintele SUA şi oamenii lui. Dar poate că avea dreptul să ştie şi că informaţiile au fost livrate presei nu din eroism sau remuşcare, ci din frustrare, din interes şi din răzbunare şi că, dacă lucrurile s-ar fi aranjat altfel în interiorul FBI, n-ar fi aflat niciodată nimic. Că uneori cei care rup tăcerea o fac din motive la fel de meschine sau ticăloase ca şi cei despre care toarnă. Şi motivele pentru care cineva decide să dea în gît pe altcineva sînt o ştire în sine.

Deocamdată, în cazul Ciorogîrla au fost arestaţi cîţiva caporali şi sergenţi. Carnea de tun. Dacă se va ajunge şi la capii operaţiunii sau a fost doar un avertisment pentru marii orchestratori ai acesteia, rămîne de văzut.

mai mult