Dublă lovitură de imagine pentru PD-L

Cu acelaşi protagonist: Radu Berceanu. În primul rînd, şi-a dat demisia din Senat, ca să se dedice campaniei pentru cîştigarea şefiei CJ Dolj. A anticipat criticile despre folosirea maşinilor de serviciu în preumblări electorale prin ţară, caracteristice inclusiv colegilor lui de partid de prin Parlament... Sau despre atenţia care-i va fi deturnată dinspre legislativ înspre chestiunile punctuale de la el din judeţ. S-a vrut trendsetter într-un subiect sensibil - ţinutul cu dinţii de funcţie, scaun, privilegii - şi cred că a şi reuşit să dea semnalul că primul pas în răsturnarea acestui "mit" poate veni de la PD-L.

În al doilea rînd, a avut grijă să-şi prezinte insistent succesorul în Senat - chiar dacă lumea-i va uita numele în 10 minute, sînt şanse să-şi aducă aminte că la PDL se promovează tinerii şi că lui Berceanu nu-i e indiferent pe cine lasă în urmă.

Cum însă coerenţa e veşnica problemă, văd că restul colegilor aflaţi într-un conflict de interese similar nu-i urmează exemplul. De unde rezultă că ori îi doare-n cot, ori or fi maşinile alea de serviciu foarte comode... mai mult

Cînd trei se ceartă, al patrulea cîştigă... dar ce ?

Cîştigătorul este Cristian Diaconescu. El e cel desemnat de PSD să candideze pentru primăria Bucureştiului. Şi e al patrulea doar acceptînd ideea că Mitrea a fost vreo secundă al treilea, adică după Oprescu şi Vanghelie. Părerea mea e că nu, n-a fost nici propus, nici întrebat, nici măcar cîntărit în mod serios în planurile cuiva. Mitrea a fost o mică intoxicaţie de presă, bună să mai abată niţel atenţia de la scandalul dintre primarul de la 5 şi doctorul-senator, care se băteau pe desemnări. Sau o glumă a grupuleţelor din partid, care încă se amuză de uşurinţa cu care Mircea Geoană transpiră şi se ia în serios la toate prostiile... Dacă-i pe-aşa, atunci proverbul poate să revină la forma lui clasică - doi se ceartă şi al treilea cîştigă. Deocamdată doar nominalizarea, că alegerile... Soluţia însă merită atenţie.

Mai întîi pentru că, oricît de pierzătoare ar fi, măcar este elegantă. Or fi bucureştenii eterogeni, multietnici şi în general la fel de confuzi ca media pe ţară, dar parcă nişte aspiraţii europene tot au, iar, pardon, Vanghelie e departe rău de-aşa ceva. Iar Oprescu, oricît de serios, semeţ şi doct pare, n-a reuşit niciodată să aibă un discurs convingător pe teme de management al Capitalei. Diaconescu, în schimb, are aer european (are aer de orăşean, în primul rînd !), iar asta va conta pentru bucureştenii ceva mai vîrstnici (ei se duc negreşit la vot) care speră la strălucirea de altădata a Capitalei şi care-i dispreţuiesc în secret pe veneticii ajunşi primari pînă acum, în lipsă de ceva mai bun. Asta nu înseamnă, evident, că e calificat ca şi potenţial primar, în sensul de manager. Dar dacă tot e să piardă, din tradiţionalul motiv că Bucureştiul e fieful dreptei (sau, mai nou, al lui Băsescu), atunci măcar damage-ul să fie mai mic şi înfrîngerea mai onorabilă.

Doi: PSD scoate la înaintare şi pe altcineva decît tradiţionalii candidaţi. Cineva care provine din aripa cu computer şi cu bibliotecă a sediului central, nu din cea cu seminţe şi cu bătăuşi. Chestie care nu e neapărat foarte utilă în campania pentru primărie, dar poate fi o investiţie interesantă într-un viitor capital de imagine al partidului pentru alegerile generale. mai mult

It's the reporting, stupid !

S-au acordat premiile Pulitzer pe 2008, iar renumitul Washington Post a luat nu mai puţin de 6 dintre ele - cam cîte un premiu pe secţie, dacă stai să te gîndeşti...
Trei lucruri:
1. Unul dintre autori este, aşa cum au remarcat deja jurnalele noastre de ştiri, reporterul de origine română Steve Făinaru.
2. La vreo şase luni după atentatele de la World Trade Center, Jay Leno întreba în monologul său satiric din emisiune: "L-a mai văzut cineva de curînd pe Dick Cheney ? Pun pariu că băieţii de la Secret Service l-au uitat în buncăr încă din 11 septembrie! Să vezi cînd s-or da cu capul de pereţi să-şi aducă aminte în care buncăr l-au dus !!..." Era una din frecventele băşcălii la adresa rolului insignifiant pe care sistemul politic american i l-a rezervat vice-preşedintelui. Ei bine, unul din documentarele premiate cu Pulitzer cred că o să-l facă pe Leno să se mai gîndească... Jurnaliştii de la Post au examinat zeci de momente politice, au stors de inside information o căruţă de surse, au intervievat alte cîteva duzini de demnitari şi au demonstrat puterea de nebănuit a celui care trecea drept ciuca tuturor miştourilor chiar şi în ochii colegilor de cabinet. Richard Cheney s-a dovedit personajul care nu numai că nu era de decor, dar a fost în unele situaţii mai abil decît, spre exemplu, şcolita şi populara Condoleezza Rice... Un exemplu de luptă politică, scheme, răsturnări de situaţii şi, mai ales, mize, din care politicienii români ar avea ce învăţa... (pentru cine are chef, articolele se pot citi aici).
3. Citind toate cele 6 serii de articole premiate, nu te poţi împiedica să nu faci comparaţia cu "anchetele" şi "reportajele" de pe la noi... Mai întîi, ai tenacitatea cu care cineva se ţine de subiect şi nu doar compilează o agenţie cu o televiziune plus un dosar lăsat în plic, cu dedicaţie, de la cine ştie ce rival politic al subiectului. Iar apoi ai ceea ce se cheamă munca de detaliu, de la cercetarea de background, re-verificarea tuturor amănuntelor şi pînă la editarea unui material astfel încît el să dea într-un anume fel în pagină. Obsedaţi de formă şi de platformă (să faci articolul să poată fi citit şi de pe celular), uităm că de fapt conţinutul e - sau ar trebui să fie - rege. În cuvintele unui redactor-blogger de la Post: "original reporting it's probably our best gimmick !" mai mult

Iar despre americani şi problemele lor

Dacă e adevărat ce zic sondajele şi 70% dintre americani sînt pregătiţi atît pentru un preşedinte de culoare cît şi pentru un preşedinte de sex feminin, atunci tabăra democrată nu are problemele pe care le-ar fi avut cu o astfel de ofertă acum 12, 8 sau chiar 4 ani. Caz în care republicanii se văd nevoiţi să şteargă de pe lista de atu-uri faptul că au drept candidat genul de bărbat-alb-cu-prestanţa-şi-fermitatea-de-luptător-în-Vietnam, adică McCain. Nu-i nimic, par să aibă o contraofertă aproape şi mai bună la Hillary Clinton şi Barack Obama. Una care combină cele două caracteristici. Condoleezza Rice. E şi femeie, şi afro-americană. Doi iepuri dintr-un foc, dacă sexul şi nuanţa tenului sînt noile argumente la modă. Dacă democraţii n-au altceva mai bun de oferit decît Clinton şi Obama, luaţi separat sau împreună într-un posibil tandem preşedinte-vicepreşedinte, republicanii pot acoperi tema încă şi mai bine, printr-o eventuală plasare a lui Condi alături de John McCain. Cine vrea preşedinte alb la faţă şi la păr, cu un aer înţelept, mascul feroce, călit în luptă, îl are pe McCain. Cine vrea o doamnă din rîndul minorităţilor, proaspătă, şcolită pe stil nou şi dinamică – ar descoperi-o pe dr. Rice, pe post de vice-preşedinte. O notă de culoare (nimic rasist în remarcă !) pentru candidatura republicană, sau, cum ar spune americanii înşişi, un plus de star power.

Condoleezza e respectată, apreciată şi, inevitabil, cunoscută. Mai trebuie să şi vrea să ia parte la luptă şi, aparent, n-ar vrea. Asta ar fi problema nr. 1. Problema 2 ar fi dacă şi liderii de partid ar vrea-o pe Condoleezza, care i-a cam tratat cu indiferenţă de-a lungul timpului. Iar problema nr. 3 ar fi dacă nu cumva Condi e prea lipită ca marca de scrisoare de mandatul lui George W., calul de bătaie al candidaţilor de ambele orientări politice. Dar la IQ-ul cu care e creditată şi la ambiţia de care a dat dovadă, cred că dr. Rice va şti să rezolve factorii 2 şi 3. Rămîne în discuţie doar punctul 1: să vrea şi muşchii ei ! mai mult

De voie

Da, bănuiesc, am încălcat probabil vreo duzină de reguli elementare ale blogging-ului nemaiscriind de aproape 3 săptămîni. Aşa cum ştiu foarte bine cei care au gustat din sindromul libertăţii post-traumatice, am simţit nevoia să-mi acord eu, mie, însumi, unuia, toate onorurile celui care se pune pentru ceva vreme pe primul loc. Ştiu că n-o să dureze, ştiţi şi voi. Şi-atunci de ce să nu profităm ? Scrisul la blog ar fi intrat şi el la categoria impuse, (chiar dacă impuse-plăcute, spre deosebire de impusele-neplăcute, cum ar fi, de exemplu, răspunsul la – e drept, tot mai răzleţele – apeluri de genul „am uitat să te întreb...”, „auzi, da’ cum a rămas cu...” sau „nu mă descurc cu... pls help!”). Şi cum declarasem, semi-infantil şi orgolios, război impuselor de orice fel, n-am vrut să-mi urnesc vreun deget nici măcar de dragul summit-ului NATO.

M-am bălăcit puţin în bucuria trezitului tîrziu (mult, mult mai tîrziu decît înainte), a jucatului pe computer şi a mersului prin oraş fără ţintă. Am făcut pipi cînd am vrut eu, nu cînd era timp şi pentru asta. Am băgat o Curmătura cu prietenii, 11 în cameră şi cu stingerea (la propriu) la ora 23. Mă rog, banalităţi de om care a trecut o linie, deh... Toate cu voluptatea celui care se preface că nu ştie că e deja băgat pînă-n gît în alte treburi. Într-un joc pe calculator cu care mi-am ocupat timpul nopţile trecute, ajungi în faţa unei camere cu uşa închisă, dar pentru că aşa e setat jocul, tu vezi – din afară, ca jucător – şi ce e dincolo de uşă, adică vreo cinci arcaşi gata să te ia la ţintă cum ai pus mîna pe clanţă. Aşa se-ntîmplă mai mereu. Nu trebuie să-ţi fi luat liber a la long vreodată ca să ştii ce pluteşte în aer dincolo de cele cîteva zile de răgaz. N-ai încă toate datele problemei, dar ţi s-au pregătit roluri de jucat, scheme de aplicat şi situaţii de fumat. Ştii că asta e şi că asta vrei, pînă la urmă, că doar nu ţi-ai vîrît toate proiectele în sac. Dar, deocamdată, ca şi la joc, te faci că nu vezi ce e dincolo de uşă, că doar ăsta e tot fun-ul, nu ? mai mult