De bine

Un an întreg ne străduim. Ne luptăm. Ne dorim să ne iasă bine.

De la anul, o luăm de la capăt. Ne fixăm obiective şi atacăm începuturi.

Între toate astea, căutăm cîteva clipe cu noi înşine. Sau cu cei parte din noi. Cam în perioada asta, după socotelile mele...

Cînd le găsim, sîntem cu adevărat fericiţi.

Să aveţi un An Nou bun !


mai mult

Pălăria cu ministeriabili

Ca să încheie săptămîna de lucru în forţă şi să lase presei un subiect bun de comentat tot week-end-ul, alianţa de guvernare a făcut şi ultima desemnare. Nu cred că alianţa PDL-PSD a optat pentru păstrarea la justiţie a lui Cătălin Predoiu datorită fenomenalei lui prestaţii din cele cîteva luni de mandat sau respectului de care s-ar bucura printre liderii celor două formaţiuni componente.

Nu cred nici în teoria că nominalizarea a fost făcută "ca să spargă PNL", în sensul că dă semnalul aşteptatei migraţii spre cei de la putere. A, dacă reuşeşte şi asta, cu atît mai bine, şi-or fi zis Boc şi Geoană. Mi se pare, mai degrabă, că propunerea are alte obiective: să menţină un ministru convenabil, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca nici una din părţi să nu aibă suprize şi, pe de altă parte, să arate ce maximă deschidere au partenerii de guvernare neinteresîndu-i că ministeriabilul vine taman de la rivalul lor politic. Adică, din punctul lor de vedere, mai independent de-atît nu se poate.

Numirea lui Predoiu seara tîrziu, înainte de culcare, încheie seria extragerilor de ministeriabili din urna negocierilor prelungite şi complicate. Începute, de altfel, cu împărţirea portofoliilor, agenţiilor, şefiilor de comisii, prefecturilor şi deconcentratelor după principii rezultate din precedente negocieri, prelungite şi complicate. Sau, poate, în fond, mai simple decît ne imaginăm...

Poza de familie e cît se poate de bălţată. Pe de-o parte, figuri recognoscibile, asociate altor guvernări şi creditate cu competenţa automat derivată din ocuparea anterioară a unor fotolii - vezi Ecaterina Andronescu, Cristian Diaconescu, Adriean Videanu sau Vasile Blaga. Pe de altă parte, nume "noi" în această postură, menţionate atunci cînd se vorbeşte de "promovarea tinerilor" şi "primenirea clasei politice": Monica Iacob-Ridzi, Theodor Paleologu, Victor Ponta sau chiar Elena Udrea. Totul garnisit cu cîteva personaje a căror prezenţă în acest cabinet pare să fie legată strict de plata unor datorii financiare de campanie, cum ar fi Ionuţ Bazac sau Gabriel Oprea.

Nu ştiu de ce, dar nu mi se pare genul de cabinet făcut să dureze. Poate nu eram obişnuiţi cu genul ăsta de negocieri într-o coaliţie nemaiîntîlnită pînă acum şi-atunci numirile au părut scoase cu forcepsul. Dar nici coaliţia în sine nu mi se pare făcută să dureze
şi-atunci, revenind la cabinet, nu îi văd nici pe Bazac, nici pe Udrea gîndindu-se să dezvolte vreo lungă poveste de dragoste cu fotoliile lor de la ministere. Pare genul de alcătuire care să dea un pic din orice, să bifeze cît mai multe capitole, fără să spună, în fond, nimic. O improvizaţie de trecut anul.

Însă grija componenţei guvernului cred că e ultima pe lista coaliţiei. Împărţirea atît de minuţioasă pe feude şi plantaţii, la care asistăm zilele astea, îşi va menţine cea mai mare parte din efecte pe termen lung, probabil chiar dincolo de actuala legislatură. Şi oricum mult mai mult decît termenul de valabilitate al cabinetului Boc. Cred că asta ar trebui să ne dea de gîndit, şi mai puţin că Udrea sau Bazac vor ajunge miniştri.


mai mult

Domnia cantităţii şi cantitatea domniei

Nu mă aştept ca Băsescu să-şi folosească recent cîştigata influenţă în guvern în sens constructiv. (Bine, nu mă aştept nici să saboteze sistematic eventualele decizii strategice ale executivului care ar face bine ţării... alea cîte or fi ele). Băsescu va încerca să forţeze, evident, unele decizii care i-ar folosi, de tipul majorării salariilor profesorilor, dacă o fi cineva nebun să ia o astfel de măsură (ştiu, nu sînt simpatic). De restul probabil că nu se va sinchisi, doar pentru asta avem economişti şi finanţişti. În schimb, fire conflictuală fiind, preşedintele va folosi accesul practic nelimitat în treburile guvernului pentru a extrage acele informaţii care să-i folosească în momentul - destul de apropiat, după părerea mea - în care să i-o tragă cabinetului Boc (dacă o mai fi Boc pe vremea aia...). Este situaţia cea mai convenabilă pentru un preşedinte mereu "anti-sistem", cu atît mai mult cu cît criza va oferi teren pentru exprimarea nemulţumirilor, iar pe deasupra guvernul este rezultatul unei alianţe extrem de controversate.

Pentru că, da, Băsescu va avea grijă să reamintească tuturor cît de ilegitimă este această alianţă. Nu azi, nu mîine, dar probabil peste
3-4 luni. Asta va fi placa destinată fanaticilor preşedintelui, cei care, indiferent ce (le-)ar face Băsescu, îl vor privi cu adulaţie şi-i vor justifica toate gesturile, oricît de contradictorii.

Acest nucleu dur se va reduce văzînd cu ochii; marea scîrbă a început odată cu primele gesturi de tandreţe între PSD+PC şi PD-L şi are toate motivele să crească. Şi-atunci, întrebarea firească este: de unde speră Băsescu să mai adune voturi, dat fiind că şi-a îndepărtat cu bună-ştiinţă fanii ? Simplu: de oriunde altundeva. Dar în special de la electoratul PSD, convins între timp de bunele intenţii ale preşedintelui faţă de stînga. Trădare ? Nicidecum, e un cuvînt prea mare pentru o cauză atît de mică. Doar pragmatism împins la extrem şi un calcul ambiţios (mai lipsit de şanse ca oricînd, dar
asta-l face şi mai atractiv în ochii preşedintelui) că voturile sînt voturi şi-atît. Şi că, bineînţeles, stînga nu va produce un contracandidat pe măsură.

În rezumat, pentru Băsescu nu contează cîtuşi de puţin cine îl ajută să obţină un nou mandat: că n-or fi profesorii şi or fi bişniţarii din Ferentari, pe cine interesează ? Un anume tip de electorat - cel cu orientare de dreapta, din clasa medie, animat de valori şi de judecăţi morale - va fi tranzacţionat pentru orice electorat - unul eterogen, de orientări ideologice diverse (a se include extremiştii lui Vadim sau exaltatii lui Becali), atunci cînd nu sînt incerte şi oscilante. Nu că toţi aceştia ar fi de calitate inferioară, vor fi doar de altă calitate decît votanţii consacraţi ai şefului statului.

De "domnia" acestei cantităţi va depinde cantitatea domniei preşedintelui.

mai mult

Primul şuierat de glonţ

Cu doar cîteva zile în urmă, politicienii şi jurnaliştii vorbeau despre necesitatea ca Theodor Stolojan, acum că a fost desemnat premier, să dea lămuriri despre toate episoadele tulburi din trecutul său şi în special despre istoria retragerii sale din 2004 în faţa lui Băsescu. Şi cînd colo, Stolojan nu numai că nu lămureşte nimic, dar se retrage iar, dînd o explicaţie încîlcită, aparent nemulţumit de condiţiile mariajului cu PSD+PC şi de faptul că nu-şi poate alege singur întreaga echipă.

Nu-l suspectez nici măcar pe Stolojan de atîta naivitate. Mai degrabă e primul pas dintr-un joc stabilit din timp, al cărui scop e să atragă atenţia asupra fragilităţii combinaţiei PSD+PC+PD-L. "Am serioase îndoieli asupra solidităţii acestei coaliţii", spune Tăriceanu. Probabil că asta e şi ideea: să avem cu toţii serioase îndoieli asupra trăiniciei acestei alianţe. Iată, oamenii de bază ai PD-L şi ai preşedintelui fug, chipurile, din calea ei, iar pariul meu e că nu va trece prea mult timp pînă ce Băsescu însuşi va începe să tragă la ţintă în ea. Pe principiul că el e oricum deasupra partidelor şi a trocurilor murdare făcute de acestea. Clarificările aşteptate de la Stolojan le va face probabil Băsescu, ca şi în 2004 - el a fost atunci cel care ne-a spus că Stolo ar fi bolnav, tot el ne va povesti peste cîteva luni cît de îngrozit şi scîrbit a fost Stolo de ce a aflat din culisele monstruoasei coaliţii. Şi va începe datul în guvern ca în sacul de box. Chiar şi cu faţa lui Boc desenată pe el.

De fapt, de Boc mi-e oarecum milă. Foarte probabil această coaliţie va ţine maximum un an, la finalul căruia Boc nu va mai fi nici
prim-ministru, nici primar la Cluj. O altă victimă colaterală...

E Băsescu pus acum într-o postură delicată ? Aparent da, spun comentatorii. În ce mă priveşte, cred că nu e decît un alt salt fără plasă din cele executate cu atîta plăcere de preşedinte. Situaţii aparent jenante, aparent imposibile, din care să iasă ca David Copperfield din cutie, în ultima clipă, în aplauzele mulţimii. Doar că Băsescu pare neobosit cînd e vorba de circ. Publicul însă dă semne de plictiseală !

mai mult

Furaţi odată maşina aia !

În cele din urmă au semnat.

Suspansul a fost nota dominantă în care România politică şi-a petrecut ultimele două săptămîni. UDMR a devenit vedeta de suprafaţă a unor negocieri interminabile, în timp ce în discuţiile cu uşile închise rolul principal îl vor fi avut, de bună seamă, tîrgurile strategice cu bătaie de un an. Anul electoral 2009.

PD-L a găsit, în ultima clipă şi degeaba, soluţia chinuită, dinainte ştiută, de a se ţine, chipurile, de cuvînt faţă de UDMR, invitînd-o să ia parte la guvernare din postura de executant - secretariate de stat. Şi tot cum era de aşteptat, Uniunea a refuzat jignită şi s-a retras în opoziţie. PSD+PC au acum şi pîrghiile guvernării, limitate probabil de înţelegerile de care vorbeam, dar şi confortul de a şti că, la un moment dat, opoziţia PNL-UDMR îi poate salva de această coaliţie prin moţiuni de cenzură, la care să participe ei înşişi cu doza anonimă de trădători strategici.

În ce-l priveşte, PD-L speră probabil să-i fi convins pe alegătorii săi mofluz-confuzi că a durat atît de mult pentru că el, PD-L, s-a chinuit pînă în ultima secundă să convingă PNL-ul să i se alăture. Care el, PNL, n-a vrut defel...

Durata mare a negocierilor sau, mai bine zis, ritmul în care s-au desfăşurat, a mai avut însă un scop important: crearea unui suspans chinuitor, la finalul căruia orice decizie să pară justificată. Boc, Geoană, Mitrea şi Năstase au ieşit cu figuri grave după fiecare repriză de 3 ore de discuţii, spunînd "era cît p'aci să ne-nţelegem, dar a mai apărut ceva...". Sau "am armonizat cam 90% din ce era de armonizat, numai că...". Asemeni hoţilor care se chinuie cu alarma de la maşina vecinului, pînă ce, după minute bune de opriri şi porniri, îţi vine să le strigi "Da' furaţi-o odată şi lăsaţi-ne să dormim !". Iar ţara vrea să fie linişte, că are şi alte treburi de Sărbători. Traian Băsescu ştie asta foarte bine: "Pe 22 decembrie o să avem guvern. Nu contează de care, dar o să avem.".

Ne vom mai distra o săptămînă ghicind şi pariind pe numele miniştrilor. Ce nu vom ghici prea curînd vor fi toate implicaţiile şi nuanţele acestei înţelegeri făcute în dispreţul votanţilor cu principii din ambele tabere. Ce pot însă ghici de pe-acum este că liniştea nu va dura prea mult. Criza poate fi şi pretextul unei despărţiri premature, aşa cum a fost liantul de faţadă al acestui mariaj. Nu ştiu însă dacă asta îl va mai ajuta foarte mult pe preşedinte, atunci cînd le va cere iarăşi votul susţinătorilor de pînă mai ieri.

mai mult

NeUDMRirile zilei

O zi de freamăt sub capac. Una din acele zile dintre două momente majore - cînd, dimpotrivă, freamătul e la vedere şi se materializează prin declaraţii - respectiv dintre anunţul că PDL şi PSD negociază şi se văd în tandem la guvernare (cu Stolojan premier, după cum am aflat între timp) şi tranşarea definitivă a situaţiei într-o formă sau alta, cu toate detaliile necesare

În acest răgaz (Adrian Năstase sugera azi ironic că negocierile bat pasul pe loc pentru că Băsescu e la Bruxelles şi nu poate fi deranjat) frămîntările de sub capac au produs mai multe teme.

În primul rînd, nevoia de a explica "de ce şi cum a fost posibil". Sau revenirea din şocul "Parteneriatului pentru România". Există cîteva argumente lansate în spaţiul public, dar, după părerea mea, valabile doar pînă la un punct: 1. PD-L, ca orice alt partid, a participat la alegeri ca să ajungă la putere, deci trebuia să ajungă cumva, oricum, la putere; 2. Această necesitate devine un imperativ naţional în condiţiile crizei; 3. Ar trebui să începem să ne obişnuim cu coaliţiile improbabile, care se poartă şi pe-afară, mai ales cînd ele sînt rezultatul slabei prezenţe la vot şi al unui sistem uninominal imperfect; 4. Un guvern minoritar ar fi fost trîntit la 3 luni după alegeri, cînd practic nu se mai pot face anticipate; 5. În politică nu e loc de moralitate, parcă stabilisem demult chestia asta.

Interesant e că exact această ultimă subliniere vine dinspre cercurile de intelectuali apropiaţi preşedintelui şi PD-L care, pînă acum zece zile, exact asta cereau: puţină moralitate chiar şi în politica dîmboviţeană, oameni noi şi mai puţin pătaţi, criterii de evaluare care să nu aibă neapărat legătură cu stomacul.

Lăsînd însă deoparte îndîrjirea cu care unii şi-au propus să ia scuipatul drept picături de ploaie, rămîne chestiunea adevăratului cîştig pentru PD-L după aceste alegeri. Prezenţa la guvernare poate fi un cîştig. Izolarea PNL poate fi un cîştig. După mine, însă, cel mai substanţial cîştig al PD-L ar fi fost păstrarea electoratului său. Am toate motivele să cred că mare parte din acesta nu va asculta foarte atent povestea cu criza, obiectivele politice şi nevoia de a înghiţi broaşte rîioase ca exerciţiu şi asta pentru că el şi-a dat votul împotriva PSD. PD-L a procedat ca Ministerul Sănătăţii cu campania de vaccinare anti-cancer de col uterin: a venit cu dozele şi acele direct la şcoală, fără să avertizeze sau să explice, ori asta era un minimum necesar faţă de un electorat motivat de valori şi de aversiunea faţă de PSD. Poate că un guvern minoritar PD-L + UDMR ar fi rezistat mai mult de 3 luni, la un troc cu social-democraţii făcut strict pentru anul 2009. Poate, ba chiar probabil, că proaspeţii parlamentari nu şi-ar fi dorit nişte anticipate care să le şubrezească şi mai mult şansele la un scaun. Sau poate că guvernul PD-L ar fi căzut la vreo moţiune, dar ar fi rămas dubla victorie a încercării de a guverna, pe de o parte, şi de a rezista oricăror tîrguri discutabile, pe de alta. Totul ridicat la pătrat de succesul lui Băsescu în alegeri. Dar asta, desigur, e părerea celor care (mai) cred în simbolistica lui Moş Crăciun...

A doua temă a zilei e din categoria "speranţa moare ultima". Şi anume că PNL nu şi-ar fi spus încă ultimul cuvînt. A existat încă de la început şcoala de gîndire după care PDL va mima negocieri cu PSD ca să poată abate atenţia de la adevăratele discuţii, cele cu un PNL care trebuie convins să renunţe la Tăriceanu ş.a.m.d. Cred că spaţiul de manevră a fost epuizat aici: liberalii ar fi vrut un premier care să garanteze că nu se vor trezi mătrăşiţi din guvern de colegii pedelişti, iar pedeliştii nu vor neam această chestie. Fair enough de ambele părţi, deci blocaj perfect! PNL mi se pare candidatul sigur (şi singur) la opoziţie.

Că veni vorba, a treia frămîntare e că majoritatea e prea majoritate şi opoziţia lipseşte aproape cu desăvîrşire. Aici sînt de acord cu Boc: nu e treaba unui partid care se chinuie să facă guvernul (fie el PD-L sau PSD) să ducă grija opoziţiei, mai ales că teoretic un partid sau o alianţă putea să cîştige de la bun început 60-65% din voturi, ca prin anii '90 sau cum se mai întîmplă prin alte părţi. Opoziţie pot face unei guvernări şi sindicatele, şi societatea civilă, şi intelectualii (cîţi or mai fi rămas în afara vrăjii băsesciene) etc. PNL n-are decît să capitalizeze sau să încerce să-i atragă şi pe alţii în opoziţie, alături de el. Ceea ce oricum e foarte probabil să se întîmple din 2010.

În fine, poate cea mai discutată chestiune a zilei este rolul de buturugă mică al UDMR, care poate răsturna carul mare al frăţiei pesedisto-pedeliste pe cale să se oficializeze. Alin Teodorescu a explicat aseară de ce ar vrea PSD să nu intre cu UDMR la guvernare: dacă la o adică PD-L decide să se debaraseze de social-democraţi, să nu aibă cu cine rămîne la guvernare. Greşit, zice chiar UDMR. Nimic n-o împiedică să se lipească mai tîrziu, chiar dacă iniţial trădată, pentru că Uniunea are obiectivele ei şi ele vizează musai participarea - cu oricine - la guvernare. Mult mai plauzibilă mi se pare explicaţia lui Alin Fumurescu: PSD vrea UDMR în opoziţie ca la o adică să aibă cine să depună, alături de liberali, moţiuni de cenzură împotriva guvernului, iar social-democraţii să scape de grija ruperii coaliţiei cu propriile mînuţe.

Asta dacă nu cumva UDMR e pretextul şi pentru PSD şi pentru PD-L să abandoneze, totuşi discuţiile, după ce, bineînţeles, vor fi făcut un alt pact, doar că pe sub masă, de trecut amiabil anul alegerilor prezidenţiale.

mai mult

Dă-le, să tacă !

Stolojan a fost desemnat premier, aşa cum am presupus că se va întîmpla. Băsescu a introdus prima nuanţă de "moralitate" în tîrgul PDL-PSD: Stolo trebuie să stea 4 ani, partidele nu vor împărţi mandatul pe din două, potrivit intereselor politice. A doua nuanţă: Stolojan nu a vorbit despre un guvern "paritar" PD-L + PSD, ci a indicat că în următoarele zile va "colabora cu reprezentanţii PSD şi UDMR, cele două partide care şi-au manifestat dorinţa de a participa la guvernare". Declaraţie menită să atenueze impresia că partidul său şi social-democraţii împart imoral caşcavalul pe din două şi să inducă, uşor-uşor, ideea că va încerca formarea unui guvern de largă reprezentare, potrivit să înfrunte criza.

După aperitiv şi ţuică, Boc ne-a servit, pragmatic şi însufleţit, felul principal: "Putem oferi împreună un program de guvernare fără distrugerea identităţii politice a celor două partide. Vom menţine cota unică dar vom avea şi soluţii de stînga pentru cei cu venituri mici. Vrem să demonstrăm că politicienii, stînga şi dreapta împreună, pot să rezolve problemele românilor".

Tîrgul încearcă să se susţină pe 3 premise, în ordinea în care decurg din declaraţiile lui Boc:

1. Că electoratul PD-L nu a fost niciodată cu adevărat interesat de profilul ideologic al partidului, dat fiind că partidul oricum n-a avut (nici cînd se numea PD) o ideologie clară;
2. Că electoratului PSD în special, dar şi electoratului PD-L şi oricui, în general, le închizi uşor gura dacă le dai ceva;
3. Că lumea e atît de speriată de criză încît orice formulă e de acceptat.

Parţial adevărate toate, după părerea mea. Dar nu atît de convingătoare pentru toţi şi nici rezistente pe termen lung (mă rog, dacă asta contează în acest parteneriat).

În primul rînd, şi cel mai important aspect, electoratul PD-L, aşa afon ideologic cum e sau cum e considerat de Boc & co., are în schimb nişte criterii morale de evaluare, are nişte valori pe care chiar liderii PD-L le-au proclamat încă de pe vremea Alianţei şi cu atît mai abitir în ultimii doi ani. Şi principalul argument de susţinere a partidului era lupta împotriva corupţiei şi (implicit) a baronilor PSD. Lucrul cel mai reprobabil în legătură cu guvernarea minoritară PNL era tocmai aşa-zisul parteneriat pe sub masă cu social-democraţii. Aşa cum şi votul din 2004 a fost bazat pe spiritul luptei împotriva PSD şi a tîrgurilor murdare, nu văd de ce acesta ar înceta să funcţioneze acum. Generaţia care a vrut schimbarea atunci nu e nici bătrînă, nici adormită, nici brusc dezinteresată de politic. Dacă n-a fost in corpore la vot e şi poate pentru că a trăit patru ani mai bine şi n-a mai simţit nevoia unei lupte îndîrjite ca înainte, dar nu te poţi culca la nesfîrşit pe urechea asta.

Să fie clar, nu ideea colaborării dintre dreapta şi stînga e problema, ci dintre această "dreaptă" numită PD-L şi acea "stîngă" numită PSD, partidul căruia i s-au adresat toate invectivele posibile pînă acum o săptămînă. Flegma vine prea repede şi prea grea pe obrazul alegătorilor lui Blaga, Boagiu sau Paleologu.

Ca atare, pe mulţi dintre fanii de ieri ai PD-L îi aşteaptă probabil o scîrbă vecină cu cea de la finalul mandatului Convenţiei Democrate. Iar la pachet cu partidul lui de casă are de pierdut şi Traian Băsescu, artizanul acestei înţelegeri. Sau mai ales el, dat fiind anul electoral care îl aşteaptă.

Teza nr. 2 se bazează mai mult pe electoratul PSD - în general mai sărac şi mai puţin educat - care nu are în masă această teamă de asocieri. Pragmatic, va înghiţi orice formulă care-i aduce ceva uşor şi repede: aşa-numitele facilităţi fiscale (unele poate cuvenite), pensii mărite (unele poate cuvenite) şi în general orice fel de cadouri pe vreme de criză.

În fine, spectrul crizei poate funcţiona pe post de bau-bau, dar nu mult şi iarăşi nu pentru toată lumea. Problemele economice sînt de tratat cu maximă seriozitate şi ele ne vor afecta pe toţi într-o măsură sau alta. Dar cei care au strîmbat din nas la cererile de mărire a lefurilor profesorilor, de exemplu, sunt acum preveniţi şi vor fi atenţi: majorările de salarii (iarăşi poate unele cuvenite) nu sînt de făcut, de regulă, în vremuri de criză. O parte din clasa medie lucrează în domeniu sau are idee de politici economice. PNL o fi fost el trimis cu coada-ntre picioare în opoziţie, dar "răul" mai îndepărtat se uită mai uşor şi nu puţini vor fi cei care vor susţine că pe vremea liberalilor se trăia mai bine, cu toate gafele lor. Intenţia îmbinării de politici de dreapta cu politici de stînga o avea darul să adoarmă unele frămîntări ideologice, cîte or fi fiind, dar strict economic vorbind, e greu de crezut că va produce ceva eficient în aceste vremuri.

Rămîne, bineînţeles, ideea că totul este un nou mare aranjament al preşedintelui care-şi urmăreşte de fapt interesele politice şi execută totul în maniera imprevizibilă consacrată. Indiscutabil că pînă la un punct este aşa, dar mai mult ca oricînd, în vremuri de criză, orice gafe, certuri şi destrămări de guverne vor face rău populaţiei.

Pentru că am toate motivele să cred că datul de pomeni se va transforma la un moment dat în datul la gioale.


mai mult

De vină e... PNL ! Că n-au găsit altă rimă.

Am întîlnit, în cîteva ocazii, acea specie de părinţi care scuză pasiv orice porcărie făcută de copilul lor. Cei care ori n-au citit "Dl. Goe", ori n-au înţeles nimic. În loc să-i administreze odraslei porţia cuvenită de educaţie, sau să persevereze dacă n-au reuşit din prima, respectivii recurg la un repertoriu inepuizabil de circumstanţe atenuante. Cineva i-a provocat. Ceva n-a mers. Alţii sînt şi mai răi.

De ieri - ceva mai timid la început, mai apoi din ce în ce mai convins şi tăios - repertoriul de circumstanţe atenuante se conturează ameninţător: pe bloguri, în unele ziare, pe la televiziuni. Monstruoasa coaliţie PD-L + PSD e deja frecventabilă. Nici nu s-a bătut încă palma (personal, mă încăpăţînez să cred că nici nu se va bate, pînă la urmă) şi deja există "raţiuni solide" pentru un parteneriat care pînă mai ieri ar fi provocat bube pe pielea fină a analiştilor, comentatorilor şi membrilor de partid deopotrivă.

Una din ele e că ţara trebuie totuşi guvernată de cineva şi cu cît mai repede, cu atît mai bine. Că dacă nu, dă criza peste noi şi ne prinde nepregătiţi. O alta spune că dacă aritmetica votului a creat doi cîştigători, atunci suntem siliţi să acceptăm colaborarea - e o formă de împărţire a podiumului, nu ? Cea care le bate pe toate este însă cea a "aroganţei liberale". Pentru că PNL a avut pretenţii prea mari, PD-L a fost silit să se îndrepte spre ceilalţi. (La fel şi PSD, ca să fim riguroşi, dar pe ei nu-i suspectam oricum - nu-i aşa ? - de prea multă moralitate). Nu e tot: din teza presiunilor exagerate ale PNL decurge (iar ?!) cea a "răului cel mai mic": PNL oricum avea de gînd să guverneze cu social-democraţii, bine că le-a dejucat PD-L planurile ! Decît să mai fi rămas Tăriceanu, mai bine Mitrea vicepremier...

Şi cum orice pilulă amară trebuie învelită într-o glazură dulceagă de fabricatie străină, ni se aduce aminte că şi Obama a fost silit s-o coopteze pe Hillary în echipa lui. Ca să nu mai vorbim de dictonul care zice că orice politician bun trebuie să înghită zilnic o broască rîioasă pe stomacul gol, aşa, simbolic, să nu uite în ce treabă murdară s-a băgat. Şi doar Năstase e infinit mai delicat decît o broască rîioasă, of course.

În rezumat, dacă mîine palma se va bate totuşi, analiştii vor să ştiţi că PDL a fost forţat. Provocat. N-a vrut. N-a avut de ales. S-a plecat (omeneşte, că oameni sîntem) în faţa inevitabilului. PNL a dat primul. A ameninţat cu intrarea în opoziţie. A vrut postul de premier, ca garanţie că n-o să fie iar dinamitat de partenerii lui cu antecedente. Probabil că a procedat prost şi imoral, nimic de zis. Dar, formal, avînd doar 20%, el nu putea decît să fie invitat la guvernare de unul din cei doi grei şi nu i-a convenit nici o ofertă. În schimb, în ce-l priveşte, PD-L va fi făcut, conform declaraţiei lui Boc, un "compromis raţional".

Pe părinţii care le scuză odraslelor lor orice, care se uită în altă parte cînd progeniturile vandalizează troleibuzele sau fură de la colegi sau, mai tîrziu, îşi bat nevestele, îi pot înţelege. Sînt copiii lor şi cu asta basta - restul e relativ. Pot accepta, la limită, orbirea provocată de legătura de sînge. Dar cu un partid nu ai o relaţie de rudenie. Îl poţi renega oricînd. Sau poţi măcar să încerci să-l corijezi. A te uita însă în altă parte în timp ce el îşi bate joc de tine mi se pare prea mult. Doar dacă nu cumva de asta l-ai votat !

mai mult

Se schimbă ceva ?...

Acum cîteva minute, Mircea Geoană a anunţat rezultatul votului din partidul său: PSD nu vrea să treacă în opoziţie, ci vrea să negocieze formarea guvernului cu PD-L. Nimic surprinzător, din punctul meu de vedere. Am mai spus-o, nu la PSD era problema, mai degrabă PD-L ar avea de pierdut, la nivel de electorat şi imagine, în urma acestei asocieri. Iar întrebarea rămîne: va accepta PD-L ca, la finalul negocierilor, să intre totuşi într-o alianţă cu social-democraţii ? Boc a declarat că a luat notă, dar că va continua discuţiile, ca şi pînă acum, atît cu PSD cît şi cu PNL.

PSD a lăsat loc de variante cîştigătoare pentru toţi. A pus unele condiţii care dacă ies, cu atît mai bine, dacă nu - îi asigură oricum eventuale trocuri pe parcurs, contra unei susţineri punctuale timp de un an, a unui guvern minoritar PD-L.

Prima condiţie e sacul de pomeni. Liderii PSD vorbesc de pensii, protecţie socială, alte "măsuri anti-criză" prin care populaţia "să treacă mai uşor prin problemele economice". Pachetul ăsta ar putea fi mărul discordiei. PD-L ar putea spune că nu e de acord cu prea multe cadouri, iar PSD se va putea lăuda că el s-a bătut pentru mase, chiar dacă nu i-a ieşit...

A doua condiţie este excluderea explicită a UDMR din formula de guvernare, cel puţin în viziunea PSD. Faptul că PSD + PDL ar ajunge singure la 70% nu mi se pare de ajuns ca motiv. Nici indignarea de ultimă oră a PSD, care a descoperit că UDMR e un "partid etnic pe care organizaţiile din Ardeal îl înghit greu" şi care "se lipeşte" mereu la guvernare, astfel încît ar fi momentul să ia o pauză. Izgonirea UDMR ar putea fi obstacolul numărul doi, care să determine PD-L să zică nu unui parteneriat.

A treia condiţie nu a fost explicită, ci doar sugerată de liderii PSD: premierul să fie doi ani de la un partid, doi ani de la celălalt. Ar putea fi un al treilea motiv care să dea apă la moara unui refuz din partea democrat-liberalilor, care să invoce lipsa de moralitate şi mai ales de viziune strategică pentru ţară a unui astfel de troc.

De-a lungul anilor, politicienii români au ridicat la rang de artă sabotarea intenţionată a unor negocieri, pentru alte obiective paralele, pe termen lung. Au descoperit mereu, în ultima clipă, condiţii "esenţiale", care pînă mai ieri nici nu existau. Nu văd nici un motiv pentru care să nu facă la fel şi de data asta. După mine, deocamdată, nu se schimbă nimic. Rămîne cum am stabilit !

mai mult

De ce ar putea fi, pînă la urmă, tot Stolo premier

De cîteva zile asist la freamătul legat de desemnarea premierului şi, vorba bancului, "oricum aş asambla bicicleta asta, tot mitralieră-mi iese".

Premisa este că ne aşteaptă un an care va fi: 1. electoral; 2. de criză. Ca atare, cine va fi la guvernare trebuie să facă balet printre aceste două chestiuni. La primul capitol, trebuie ori să-şi asume riscul de a fi sacul de box al preşedintelui, ori să-l susţină deschis. La capitolul doi, trebuie să fie în stare să gestioneze inevitabile probleme.

Şi-acum, cine umple căsuţele, cine se potriveşte variantelor de mai
sus ? Şi mai ales cine vrea să mai rămînă în cursa asta ?

PNL are toate motivele să o abandoneze. În primul rînd, după patru ani de guvernare, e departe de a fi cu foamea-n gît. În al doilea rînd, retragerea în Opoziţie le-ar permite să adune capital electoral pe seama unui guvern pe care vor fi toţi ochii în vremuri de criză. Va putea oricînd să spună că ar fi continuat creşterea economică, şi în general că ar fi făcut şi ar fi dres – adică se retrage, cumva, în plină glorie (a se citi stabilitate). Şi în al treilea rînd, de ce ar guverna cu PD-L ca să fie iarăşi înţepat şi hărţuit după nici două săptămîni ? Opoziţia pare, cel puţin pentru un an, soluţia optimă pentru liberali. Mai ales dacă Tăriceanu vrea să adune capital pentru o candidatură la preşedinţia ţării.

Mai rămîn PSD şi PD-L, oricum primii doi clasaţi.

PD-L se vede, cumva, vioara întîi. Atîta a urlat că are trei mandate mai mult şi că România a votat dreapta, încît mi se pare că e obligat să nu treacă în opoziţie. La fel cum se declară capabil să gestioneze şi criza financiară. Dar e oportun pentru ei să guverneze cu PSD ? Băsescu va trebui să dea şi în ei, la nevoie, mai ales dacă e să dea premierul. Dincolo de orice, însă, o coaliţie va ruina susţinerea celor de dreapta faţă de PD-L şi Băsescu. S-ar dovedi că FSN chiar s-a refăcut, cum au prezis gurile rele, şi că lipsa de identitate a PD-L - pînă ieri tolerabilă de dragul unei cauze mai bune – ascundea, de fapt, înclinaţii de stînga.

În schimb, PSD e disperat să ajungă la guvernare. El poate fi sacul de box al preşedintelui, dar s-ar putea să vadă asta ca pe un risc minor, în comparaţie cu nevoia de a-şi reface resursele şi de a-şi potoli foamea care-l macină după patru ani de opoziţie. Cît despre gestionarea crizei, cred că asta îi preocupă cel mai puţin. Pe orice vreme, stînga ştie să dea, iar asta va păstra fidel electoratul de la ţară şi din urbanul mic, oricîte dezechilibre ar produce şi oricîte critici ar veni din alte direcţii.

Trăgînd linie, singurii care ar avea ezitări să guverneze cu ceilalţi sînt democrat-liberalii. Ca să evite această situaţie, ar putea propune un guvern minoritar. Măcar pentru un an, pînă trece Băsescu hopul. Şi de conivenţă cu PSD, căruia să-i fie aruncate mici ciolane pe traseu, să nu-i mai chiorăie maţele... După care mai vedem, mai negociază Hrebe ceva, că doar nu stă degeaba. Un astfel de guvern "de sacrificiu" PD-L trebuie condus de un om de sacrificiu: Theodor Stolojan. Antipatiei pe care o stîrneşte i se va opune aşa-zisa lui competenţă economică: "în vremuri de criză n-avem nevoie de personaje carismatice, ci de specialişti cu dinţii strînşi etc. etc." Iar Stolo e uşor dispensabil la nevoie, are deja imaginea unui om care a mai renunţat la cursele electorale în ultima clipă, for a greater good.

Şi dacă nu vă place bancul cu mitraliera, îl mai am şi pe cel cu aşchia lui Bulă, care, se ştie, s-a învîrtit ce s-a învîrtit... şi pînă la urmă tot în cur a intrat !

mai mult

Hillary de la Alianţa D.A.

E oficial: doamna Clinton a fost numită secretar de stat - şeful diplomaţiei - în cabinetul preşedintelui ales Barack Obama.

O vorbă spune să-ţi ţii prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape ! Obama a dat o dublă lovitură de maestru: a calmat spiritele în partid în urma confruntării din vară pentru obţinerea candidaturii democrate şi i-a încurcat doamnei senator planurile pentru o viitoare candidatură la preşedinţie, în 2012. Cam cum să faci parte patru ani din cercul cel mai apropiat de decizie al preşedintelui şi pe urmă să te apuci să-i critici public prestaţia şi politicile ?! Cum să-l desfiinţezi în campanie ca pe un incompetent căruia vrei să-i iei locul ? Tough job, Ms. Clinton !

Doar dacă nu cumva, cît a fost în vizită pe la noi, Hillary a studiat atent modelul românesc. În cazul ăsta, a aflat cu siguranţă că poţi guverna alături de un partid doi ani, pentru ca în următorii doi să-l hărţuieşti ca pe inamicul nr. 1 al naţiunii (rolurile sînt interşanjabile). Sau că, după ce l-ai criticat cu spume la gură, îi poţi cere din nou să guverneze alături de tine...

mai mult

Cum ar fi...

...daca PNL nu s-ar dovedi un fomist de putere care să vrea cu orice preţ din nou la guvernare ? Dacă n-ar face o alianţă cu PSD,
scîrbindu-şi de tot alegătorii care încă mai speră că jocul de-a susţinerea dintre cei doi, din ultimele 18 luni, n-a fost decît o chestie de conjunctură ? Dacă n-ar face nici jocurile PD-L, care probabil că îl va ataca din nou într-un guvern de coaliţie după nici două luni de parteneriat ?...

PNL are o baftă chioară la alegerile astea ! Ar putea să primească inclusiv postul de prim-ministru, pentru că şi PSD şi PD-L probabil că i l-ar da, într-un troc negociat la sînge. Sau ar putea să stea bine merci în opoziţie, ceea ce i-ar lăsa pe ceilalţi doi fie să coabiteze (dezastru ideologic şi de PR) sau să guverneze, ori unul ori altul, minoritar (dezastru procedural). Ba chiar în a doua situaţie va putea negocia punctual susţineri cu cei de la putere, sau demolări cu cei aflaţi alături de el în opoziţie.

Liberalii par să-şi savureze postura; în timp ce toată lumea se agită pe la televizor cu speculaţii, ei sînt singurii care evită orice pronosticuri şi au anunţat că fac declaraţii abia marţi, nu azi, motivînd că vor să le tihnească Ziua Naţională ! Şi probabil că nici mîine şi nici poimîine nu vor fi foarte darnici în declaraţii, aşa, să mai fiarbă lumea niţel în suc propriu...

Şi cum ar mai fi ca tot acest potenţial să fie spulberat într-o clipă, cînd nici nu te aştepţi, de imprevizibilul şi foarte inventivul Traian Băsescu ?!...


mai mult

Premier cu nume de criză

Premisele de la care se pleacă: 1. nici un partid sau alianţă nu va avea majoritatea necesară formării unui guvern monocolor;
2. implicit, numirea premierului de către preşedinte nu va fi o simplă formalitate.

Teoretic, se poate discuta de o coaliţie între primii clasaţi, PSD(+PC) şi PSD. Dar ea ar fi greu înghiţită de electoratul portocaliu, punîndu-l pe Băsescu într-o postură mai mult decît incomodă în anul în care vrea un nou mandat. După mine, varianta asta iese din discuţie (dacă o fi fost de fapt vreodată...).

Teoretic, o coaliţie PSD(+PC)cu PNL n-ar surprinde prea multă lume, dată fiind colaborarea tacită dintre ei în ultimul an şi jumătate. Argumente pro (din punctul lor de vedere): continuitatea PNL la guvernare, experienţă în gestionarea crizei, nepăsarea amîndurora faţă de acuzaţiile de "colaboraţionism" trans-ideologic... Tot teoretic, cei doi s-ar putea retrage în opoziţie, criticînd fiecare pas făcut de un posibil, dar improbabil guvern minoritar PD-L. Mă îndoiesc că preşedintelui îi va conveni să nu aibă de cine se lua un an întreg, înainte de alegeri.

Teoretic, o refacere a Alianţei DA (PNL+PD-L) ar fi binevenită din punctul de vedere al ambelor tabere, pentru că ar menţine o guvernare de dreapta şi ar satisface electoratul din 2004, divizat între timp din cauza lui Băsescu. Variantă improbabilă dacă liberalii se tem că vor fi iarăşi folosiţi ca sac de box (democraţii au demonstrat că îşi hărţuiesc partenerii în orice guvern de coaliţie). Dar posibilă, dacă taberele renunţă la nume de premieri ca Stolojan, respectiv Tăriceanu.

Şi totuşi, varianta cea mai probabilă mi se pare un guvern condus de un "tehnocrat" (poate nu Isărescu, poate nici Tănăsescu), cu o parte din portofolii deţinute de experţi şi restul atribuite partidelor parlamentare (adică 4, cu UDMR). În cazul PSD fie direct, fie unor "tehnicieni independenţi" afiliaţi de facto partidului. Totul de dragul responsabilităţii, acest cuvînt drag tuturor şi scos din pălărie mai ales în caz de impas sau de negocieri eşuate... Responsabilitate care în cazul de faţă ar însemna pregătirea ţării pentru efectele crizei şi gestionarea lor.

Nimeni nu s-ar putea bate cu această justificare onorabilă. E şi teritoriul prielnic conflictelor de operetă: PSD se va face că pretinde postul de premier, iar fanii lui Băsescu vor răsufla uşuraţi cînd acesta va refuza. Capra şi varza împăcate. Practic, partidele s-ar testa reciproc timp de un an, anul alegerilor prezidenţiale, pentru ca, după decembrie 2009, să se repoziţioneze în funcţie de cine va fi şeful statului. Băsescu va putea să intervină punctual, pe cîteva domenii favorite, sau va putea să încerce să conducă el (şi) guvernul, prin intermediul tehnocratului de serviciu...

Asta s-ar putea întîmpla după nişte alegeri în care participarea a fost redusă iar uninominalul a împărţit şi mai mult voturile şi după 18 ani de scrutine în care eram obişnuiţi cu rezultate relativ clare. Desigur, e doar o ipoteză. Dacă se confirmă, din decembrie n-o să mai vorbim de generalul Iarnă, ci de Premierul Criză.


mai mult

Oul sau găina

Ne-am plîns toată campania că aproape fiecare candidat a făcut, de fapt, pe primarul. S-a interesat de termoficare, de garaje, de pieţe, de canalizare sau spaţii verzi. Ne-am lamentat că prea puţine din temele abordate au o cît de mică legătură cu mandatul unui deputat sau senator. Iar cînd au, se referă invariabil la pensii sau sănătate ca şi concept general...

Aparent, politicienii sînt forţaţi de electorat să se comporte aşa. Am ascultat-o pe Adriana Săftoiu, candidat într-un colegiu cu 70 de comune undeva în judeţul Prahova, povestindu-şi experienţele de campanie. Dacă e să-i dai crezare - şi n-am nici un motiv să n-o fac - pentru alegători, în special pentru cei din mediul rural, totul se reduce la cînd pot fi şi ei racordaţi la gaze sau canalizare sau cum să li se asfalteze şi lor drumurile. Interes legitim, de altfel, într-o ţară din Europa secolului 21, dar care ţine mai ales de atribuţiile şi capacităţile primarilor.

Pe de o parte, oamenii nu fac altceva decît să ceară cu disperare oricui să le rezolve problemele. Pe de altă parte, li s-a inoculat, mai subtil sau mai pe faţă, ideea "dependenţei de centru". Lansată de primari şi uneori adevărată, teoria spune că dacă nu ai un preşedinte de consiliu judeţean favorabil, nu primeşti bani sau, mai rău, eşti sabotat în planurile tale de modernizare. De cînd cu uninominalul, teoria s-a transferat asupra parlamentarului de colegiu care, spre deosebire de cel intrat pe listă, ar avea interesul să-şi servească mai bine concetăţenii. Au fost de ajuns şi cîteva exemple: ca prin minune, odată cu vizita lui Hrebenciuc în colegiul din Bacău, au apărut nişte kilometri de drum asfaltat, iar cînd Voiculescu a plantat o schelă pe peretele unui bloc care avea nevoie de renovare, undeva în sectorul 4, oamenii au avut senzaţia că se poate dacă se trag sforile acolo unde trebuie.

Însă campania va trece şi vor descoperi că Voiculescu nu va avea nici chef şi mai ales nici pîrghii legislative pentru remedierea faţadelor scorojite ale blocurilor. La fel cum asfaltul din comune nu se va turna cu voie de la Parlament. Ce şanse are un candidat ca Adriana Săftoiu să le explice oamenilor că trebuie să preseze altundeva pentru rezolvarea problemelor şi să le clarifice motivele pentru care ar trebui, de fapt, s-o aleagă ? Cine va încerca să rupă acest cerc vicios fără teama de a se pomeni înjurat sau luat la palme ?

Candidaţii fac acest tip de campanie pentru că se simt forţaţi de aşteptările oamenilor. Oamenii persistă în falsele lor aşteptări pentru că îi văd pe politicieni aparent interesaţi de ele. Nu mai contează ce a fost mai întîi. Contează ce va fi dacă o mai ţinem mult aşa...

mai mult

Trompete pentru urechi înfundate

Preşedintele Băsescu le-a cerut din nou ieri românilor să meargă la vot. Dincolo de mesajul-standard pe care se presupune că trebuie
să-l transmită un şef de stat concetăţenilor săi în astfel de situaţii, bănuiesc că Băsescu e sincer îngrijorat.

Sînt convins, ca mulţi alţii, că data alegerilor a fost fixată în primul rînd în funcţie de interese politice. Clasa medie şi ceva mai instruită are obiceiul să profite de sărbătorile care se lipesc de week-end şi să plece din oraş. Mulţi se declară oricum dezamăgiţi de politicieni şi au acum un motiv în plus să-şi găsească ceva mai bun de făcut decît mersul la vot. Ca atare, în mediul urban rămîn pe-acasă pensionarii sau cei prea săraci să iasă din oraş în week-end şi fanaticii. Şi cum nu mai poţi vota în deplasare, cei care rămîn acasă între 28 noiembrie şi 1 decembrie devin foarte importanţi. Spre aceste categorii s-au îndreptat cu precădere plasele cu peşte sau fidea, găleţile de plastic, pixurile, tricourile sau şepcuţele... Sau ceva mărunt în plus la pensie, propus de PSD şi executat de PNL.

Preşedintele are aşadar motive să fie preocupat; aşa că a cerut responsabilitate. "E prima dată cînd politicul răspunde voinţei publicului", zice Băsescu despre votul uninominal. Dacă i-ar fi obsedat atît de tare chestia asta pe români, n-ar fi arătat sondajele o intenţie de vot atît de slabă şi n-ar fi fost nevoie de apelul preşedintelui, nu ? Băsescu se teme mai ales că primul afectat de absenteism şi dezinteres e PD-L - s-a văzut la locale cum l-au răsplătit cetăţenii sectorului 3 pe Liviu Negoiţă pentru realizările lui: l-au tratat cu flit în ziua votului. Clasa medie, studenţii, oamenii de afaceri au mereu lucruri mai bune de făcut în ziua alegerilor, şi nu neapărat pentru că pică lîngă o sărbătoare. Aşa că românii care stau cuminţi acasă vor decide cum arată viitorii 4 ani şi pentru românii care au plecat la picnic. Ceea ce, oricît ar iubi Băsescu "masele largi, populare", cred că scares the shit out of him !

mai mult

O stea a Nordului

Nuţi, mai învaţă, Lavinia, fă paşi, Brînduşa, habar n-ai de circ - faceţi loc şi luaţi exemplu ! Senzaţia media a momentului în Statele Unite este nimeni alta decît Sarah Palin.

De bine ce era considerată atît de pe dinafară în toate cele încît a compromis şansele lui McCain la preşedinţie, lui Palin i se solicită acum să apară la toate talk-show-urile, de la Oprah pînă la Jay Leno sau David Letterman, i se cere să scrie cărţi şi să apară în filme, i s-a propus să aibă propria emisiune TV. Dacă ar fi să onoreze toate cele 800 de invitaţii diferite pentru 2009, Sarah ar trebui să se afle cam de 3 ori pe zi la cîte un show sau la vreo dezbatere publică.

Întrebarea e: dacă viaţa, cariera şi prezenţa publică ale lui Palin li se par americanilor atît de interesante, de ce Dumnezeu nu i-au dat mai mult credit în alegeri ?

Oricum, dat fiind că veniturile din petrol ale Alaskai tot scad în ultima vreme, Sarah ar putea da o mînă de ajutor bugetului statului, cînd se va umple de bani din toate angajamentele propuse. Iar dacă stă suficient de mult pe la televizor - poate că de fapt asta i-a lipsit - va fi autoarea altei premiere politice americane, în 2012 - prima femeie preşedinte.


mai mult

Fără indulgenţă, pentru un plus de audienţă

După incidentul penibil din studioul B1 TV între Anca Constantinescu şi Marius Marinescu, parlamentari pretendenţi la noi mandate, Realitatea TV a anunţat cu surle şi trîmbiţe că refuză să mai îi primească pe cei doi la dezbateri electorale. Şi de-atîta indignare faţă de comportamentul celor doi, difuzează într-una, la fiecare jurnal şi în ediţii speciale de dezbateri, imaginile penibile de aseară. E ca în scenete: "tac, uite tac, nu mai zic nimic, să vezi cum nu mai deschid eu gura, nici un cuvînt nu mai spun, da' deloc, tăcere totală, mut sînt, nu mai scot o vorbă...".

Şi tot aşa...

mai mult

Cartuşe trase-n vînt

Am mai vorbit aici despre telefoanele cu mesaje înregistrate de la candidaţi. Personal, mi se par complet imbecile. Şi nu mă încălzeşte cu nimic că se poartă şi în America sau mai ştiu eu pe unde. Ideea de a asculta un robot care îndrugă verzi şi uscate fără a putea să întrebi sau să obiectezi mi se pare inacceptabilă. Aş mai înţelege dacă mesajul ar fi original şi adaptat cumva acestei forme de comunicare. Dacă mi-ar spune: "fii atent, sînt candidatul cutare şi voiam să-ţi spun că duminică votezi în colegiul X, ai grijă să nu te plimbi degeaba pe drumuri". Ori: "te-am sunat să-ţi dau adresa site-ului meu, afli de-acolo mai multe şi pe-ndelete". Poate chiar şi: "tot ceea ce trebuie să ţii minte despre mine e că eu sînt ăla care vrea legalizarea armelor". Ceva, orice, care să facă diferenţa şi să-mi fie comunicat într-o manieră rezonabilă.

Marii strategi ai campaniilor au reţinut din manualele lor răsuflate de marketing electoral doar partea cu timpul: să se încadreze mesajul într-un minut, ca să nu pierzi "interlocutorul" (vorba vine...). În schimb, toate înregistrările abundă în aceleaşi fraze goale care încep cu "vreau să fac" şi "ştiu că trebuie" şi se termină cu "să construim împreună" şi "numai alături vom reuşi", trecînd prin tot arsenalul de vorbe mari şi în acelaşi timp atît de mici.

Ei bine, astă-seară m-a sunat acasă Cristian Ţopescu. Toate cele de mai sus plus un bonus: Ţopescu nu candidează în colegiul meu ! Şi
m-a sunat la adresa unde domiciliez de ani de zile şi pe numărul de fix, acelaşi de ani de zile. Nici o şansă să mă fi mutat de curînd din colegiul lui senatorial. La conceperea de doi bani a mesajelor uite şi o execuţie de trei lei a campaniei ! Dacă (echipa lui) Ţopescu voia un mesaj general valabil prin care imaginea persoanei s-o salte pe cea a partidului, n-avea decît să-mi spună: "Poate că nu candidez în colegiul tău, dar vreau să ştii că sînt parte din echipa liberală pentru Bucureşti... dacă însemn ceva pentru tine...". Nimic din toate astea, în schimb din belşug despre "trebuie să" şi "numai împreună vom...".

Cel mai probabil – la cum a arătat campania asta – echipele au făcut totul la mişto şi-n doru' lelii, pentru că, nu-i aşa, ne-am asigurat locurile făcînd blaturi în fiecare colegiu pînă ce a ajuns să ne doară-n cot de ce şi cui spunem. Dar dacă Ţopescu e cumva excepţia care a depus interes şi efort în alegerile astea, atunci treaba e şi mai gravă. Cam ce încredere să am într-o echipă ai cărei jucători încurcă terenul ?...

mai mult

Cum mi-am petrecut campania electorală

La început am fost curios. (N-am forţat limita pînă la optimism, am zis să fiu rezonabil). Am golit zilnic cutia poştală. Nu prea m-am descurcat printre pliante, toate arătau la fel şi vorbeau despre aceleaşi lucruri. Ba, parcă cei de la PD-L insistau pe pensii... aşa... ca un adevărat partid de dreapta...

Pe urmă m-am amuzat. Un candidat dintr-un colegiu vecin şi-a lipit, din exces de zel, afişe pe toate uşile de la blocurile din cartierul meu, după care, realizînd greşeala, şi-a trimis iepuraşii să le răzuie conştiincios. Era să mănînce bătaie, lumea a crezut că vandalizează afişele concurenţei...

După ce m-am amuzat, m-am întristat. Nişte piţi de pe la nişte institute de apartament m-au sunat vrînd să ştie fie cu cine o să votez pentru prim-ministru (sic!), fie dacă am telefon mobil şi membri ai familiei cu vîrste peste 30 de ani. Vreo două au încercat chiar să mă convingă că e un apel spontan şi că numărul meu a fost generat de computer, uitînd că îmi prezentaseră taman candidaţii din colegiul meu !

Am răspuns şi la alte telefoane. Doar am răspuns, că de vorbit, au vorbit numai ei. Înregistraţi, pe bandă. Anca Boagiu a sunat cel mai des. Mi-a tot pomenit de Parlamentul European, deşi zău că aş fi vrut să ştiu mai multe despre cel de la Bucureşti. Cineva, nu mai ştiu cine, şi-a luat şi măsuri de precauţie: "Dacă nu vă interesează oferta noastră electorală, ne scuzaţi pentru deranj". Am apreciat.

Cînd nu m-am conversat cu robotul Ancăi sau cu operatoarele piţi,
m-am conversat cu nişte băieţi gelaţi care patrulau prin faţa blocului. Prima oară am crezut că sînt la ciordit. Pe urmă m-am lămurit, cînd unul m-a întrebat conspirativ: "Vreţi o broşură cu doamna Brînduşa ?". M-am simţit ca-n liceu, cînd Playboy-ul era de contrabandă... Şi, oricum, Brînduşa o fi lucrînd ea la circ, da' nu cred că ştie mişcări din alea... hm...

După cîteva zile, băieţeii bruneţei au dispărut - vecinii mei au fost foarte fericiţi, pentru că cele două microbuze de campanie de unde se dădeau fluturaşi ne ocupau locurile de parcare, şi-aşa pe sponci. Acum, îi mai deranjează - doar un pic - bannerele lui Adrian Neacşu, atîrnate de toţi stîlpii; de cînd cu vîntul ăsta de peste noapte, hîrîie aşa, un pic creepy...

Între telefoane şi iepuraşi de campanie cu pungi de diverse culori,
m-am uitat, bineînţeles, la televizor. Mi s-a părut că toţi dau pe dinafară de pasiune şi angajament. Cel mai tare mi s-a părut Voiculescu, m-a marcat un filmuleţ în care stătea pe patul unora, pe cuvertura aia bună, de musafiri, iar amărîţii de locatari de Ferentari îl ascultau sfioşi în picioare, de parcă ei erau scoşi la lecţie. A, şi să nu-l uit pe Vadim, care citea de pe o foaie: "să nu credeţi... ăăă... că o să ezit să-i bag pe mafioţi la puşcărie". Despre ceilalţi candidaţi n-am reţinut decît un singur lucru, că spoturile şi reportajele (?) lor de campanie au fost făcute de acelaşi student de anul I (cum student la ce ? la orice !) între două cursuri şi-un biliard. Probabil fratele operatoarei piţi.

Cu candidaţii nu m-am întîlnit. E drept, n-am fost prea des la piaţă şi suspectez că am fost depunctat din cauza asta. Am stat însă pe net destul de mult, sperînd că pe (puţinele) bloguri sau site-uri o să găsesc şi programul întîlnirilor cu cetăţenii. Că m-aş fi dus. Am găsit cîteva poze de la nişte întruniri, dar care cică deja avuseseră loc, deci ce folos ?! Acuma, ştiu şi eu... şi despre debarcarea pe Lună se zice că a fost un fals regizat în studio, pot eu să fiu sigur că Virgil Tudorache chiar s-a întîlnit cu profesorii ?...

În fine... Acum că greul a trecut, mai am o săptămînă în care să mă cert de complezenţă cu amicii mei care nu vor să meargă la vot. O să mă fac că nu-i înţeleg şi-o să le mai bag odată aia cu spiritul civic, nu-l lăsa pe altul să decidă pentru tine, poate chiar şi p-aia cu răul cel mai mic, mă rog, the usual stuff. După care o să rîdem cu toţii, ei chiar foarte tare, şi o să le povestească şi altora ce haios sînt şi ce bine se distrează cu mine şi ce păcat că nu vin şi eu cu ei la munte week-endul ăsta.

mai mult

Drama cu Obama

Ca să devii demnitar în administraţia americană trebuie să treci de o verificare (aşa-numitul "vetting") făcută de FBI şi alte agenţii ale statului: conflicte de interese, cazier, orice fel de alte probleme care ţi-ar putea afecta activitatea de membru al cabinetului.

Ancheta FBI-ului păleşte însă pe lîngă cercetarea paralelă făcută de Obama însuşi asupra potenţialilor colaboratori. Fosta Securitate comunistă ar putea lua lecţii: staff-ul lui vrea să ştie practic şi ce lapte ai supt - de la date financiare şi de business despre toţi membrii familiei pînă la - atenţie ! - jurnale şi însemnări personale. Probabil de teamă că ar putea scăpa vreodată în spaţiul public... Şi, ca să fim foarte la temă, ministeriabilii sînt întrebaţi inclusiv dacă au sau colaborează la vreun blog !

Pentru obsesia sa de a nu avea niciodată surprize în ce priveşte echipa sau mişcările politice, preşedintele ales a fost poreclit
"no-drama Obama". Această cercetare despre care chiar şi consilierii lui spun că e prea invazivă i-a făcut deja pe cîţiva specialişti foarte apreciaţi din sfera economică să-i dea cu flit lui Obama. Nu neapărat pentru că ar fi avut ceva de ascuns, ci pentru că "vetting"-ul ar fi ajuns să le ia la puricat inclusiv partenerii de afaceri, date confidenţiale din firmele unde lucrează sau contracte în derulare. Iar aici regulile sînt mai stricte chiar decît chestionarul paranoic al lui Obama.

Pentru că Hillary Clinton ar trebui să fie noul secretar de stat, afacerile şi averea lui Bill sînt cercetate cu lupa. Fiind vorba de un fost preşedinte, interesul presei e maxim, iar parte din datele obţinute transpiră constant către ziare, ceea ce i-a adus pe soţii Clinton în pragul crizei de nervi. Fostul cuplu prezidenţial se uită iar urît la Obama, ca pe vremea cînd Hillary se lupta cu el pentru candidatură.

Că veni vorba, "vetting" vine nici mai mult nici mai puţin decît de la veterinarian. E vorba de examenul care se făcea cailor de curse de către medicul veterinar, pentru a elimina orice risc în concurs. De aici termenul s-a extins la cercetarea situaţiei financiare sau juridice a unei persoane. În ce-o priveşte, Hillary cred că se va dovedi - să mă ierte doamna senator - un cal greu de încălecat...

mai mult

Cotul ironiei sorţii în stomacul conştiinţei

Cîţiva europarlamentari români au scuipat seminţe în capul conaţionalilor lor sud-dunăreni din Serbia şi Bulgaria, votînd împotriva recunoaşterii lor ca minoritate.

Cind am auzit de "votul cu cotul" am crezut că e o figură de stil a jurnalistilor, care să înlocuiască mult mai uzitatul "am votat cu curul", sau, mă rog, cum se spune despre orice alt lucru înfăptuit anapoda, în opoziţie faţă de ceva făcut "cu capul".

Cornelia Cazacu susţine că realmente a votat cu cotul, din greşeală, adică a apăsat aiurea pe buton. Nu ştiu cui voia să dea de fapt un cot - poate unui coleg cu care bîrfea la ora aia, neatentă la ce se discuta. Dar cea mai jalnică scuză mi se pare cea a lui Ilie Ilaşcu: "Nu puteam susţine o iniţiativă a UDMR, cînd eu sînt de la PRM".

E vorba de Ilaşcu, Ilie Ilaşcu, acel Ilie Ilaşcu care a stat întemniţat ani de zile, la un pas de moarte, pentru că a luptat împotriva unora care, susţinuţi de ruşi, voiau să plece cu o halcă de Republica Moldova şi susţineau, printre altele, că moldovenii nu au şi n-au avut vreodată nici în clin nici în mînecă cu românii. Acel Ilie Ilaşcu care, tocmai ca să demonstreze contrariul, şi-a luat cetăţenia română şi a devenit parlamentar la Bucureşti şi ulterior europarlamentar din partea României.

Mai e ceva de spus ?

mai mult

Patriotism cu miros de usturoi chinezesc

De cînd cu "criza" (mulţi vorbesc, puţini cunosc, dar asta-i o altă discuţie), ne scremem să devenim mai patrioţi. Băsescu a dat tonul consumului de produse româneşti, de parcă acum am afla că e mai bine - strict teoretic - să bagi banul în buzunarele compatrioţilor tăi decît în ale altora, fie ei şi colegi de piaţă unică europeană. Cum momentele delicate dictează flash mob-uri, .ppt-uri care inundă inbox-urile sau, după caz, manele, nici criza nu putea să facă excepţie. Mai nou, ideea românilor de solidaritate în faţa spectrului crizei e să îşi paseze îndemnuri la a cumpăra marfă autohtonă.

Din clipa în care preşedintele a aruncat piatra-n baltă şi a declarat ritos că de-acum îşi ia telemea şi roşii numai made in Romania, am descoperit brusc că producem şi noi diverse. De ani de zile, cetăţeni de rînd, jurnalişti, politicieni şi ONG-işti îşi răcesc gura spunînd că importăm toate rahaturile de la toţi loserii, în detrimentul produselor româneşti. Şi mai ales că ne dăm mari achiziţionînd produse din import fără să ţinem cont că ne alegem uneori şi cu problemele aferente – legume fără gust, haine descusute, aparate care te ard la degete.

Ani de zile am rîs de conştiinciozitatea occidentalilor care îşi protejau industriile, în vreme ce noi cumpăram televizoare şi radiocasetofoane făcute pe vapor şi haine de la "Europa". Iar acum frecătorii de mentă în .ppt s-au trezit că au o cauză. Exact cea de care îi durea în cot pînă săptămîna trecută, cînd cumpărau mere poloneze, roşii turceşti şi pătrunjel olandez la ghiveci. Şi, ah, da, usturoi chinezesc. De vreo doi ani, în marile hipermarketuri se găseşte doar usturoi chinezesc, în condiţiile în care nu reprezintă vreo ciudăţenie botanică, creşte bine merci şi-aici şi oricum se strică suficient de repede încît e logic că ai face mai bine să-l aduci de la Glina decît din China ! A trebuit să vină criza ca să milităm pentru produse locale şi să avem revelaţia că, adesea, logica e cea a intereselor şi comisioanelor care te fac să aduci usturoi de la mii de kilometri distanţă.

De aici a doua problemă, pe lîngă ignoranţa noastră fericită din care chipurile ne trezim acum. Şi anume că sînt situaţii în care, chiar să vrei, nu poţi cumpăra produse româneşti, cum ar fi - da, ştiu, sînt deja obositor - chestia cu usturoiul din China.

Pe de altă parte, e la fel de adevărat că nici o mie de crize nu mă vor face să cumpăr produse româneşti dacă ele sînt de slabă calitate şi pierd bătălia competitivităţii cu cele din import. Pentru că atunci nu fac decît să mă confrunt şi mai rău cu efectele crizei: şi mai sărac, şi cu frigiderul defect !

E absolut normal să ai de unde să alegi. Să fie usturoi şi din Australia şi pătrunjel tocmai din Uruguay, dacă vor. E la fel de normal ca Băsescu, Tăriceanu şi alţii ca ei să profite de ocazie şi să invoce criza ca pretext, sperînd că vor da un impuls economiei. Sau că vor fi şi ei trend-setteri în ceva, orice. Ce mi se pare anormal e să nu ne dăm seama că alegerea asta trebuie făcută zilnic, pe criză sau bunăstare, pe recesiune sau creştere, pe ploaie sau soare. Că altfel patriotismul şi discernămîntul nostru sînt la fel de descusute pe la margini ca tricourile chinezeşti !


mai mult

Flori şi poame de campanie

Duminica, pe la biserici, candidaţii PNG împart flori şi icoane. În ton cu brandul, nimic de zis. În schimb, în chioşcurile florarilor - o adevărată reţea - tronează numai afişele candidaţilor PSD. Roşu peste tot, să nu le fie de deochi, probabil. "Pentru că ţine cu noi, ăştia mai micii şi mai necăjiţii", mă lămureşte o ţigancă ce tocmai
şi-a descărcat marfa din Audi-ul A 4 al lui fie-su.

Toate ca toate, dar cea mai contraproductivă metodă de campanie mi se pare cea a medicului liberal Adrian Neacşu. Nişte ambulanţe ale firmei "Hipocrat 2000" s-au transformat în mini-centre de campanie şi zac parcate prin colegiu ca suport de bannere electorale şi depozite de fluturaşi. Evident că e vorba de o firmă privată, care lucrează contra cost şi care, la urma urmei, face ce vrea, dar simpla idee că - ştiute fiind problemele cu asistenţa medicală de urgenţă - nişte ambulanţe stau blocate în acţiuni electorale, mie unuia îmi dă fiori. Doctore, sper să n-am nevoie de tine...

mai mult

Papagaliţe de campanie

Prima a sunat seara, pe la opt şi jumătate. Doar ce-a salutat şi m-a întrebat dacă nu vreau să răspund la nişte întrebări pentru o cercetare sociologică. Păi, zic, pînă la răspunsurile mele, poate daţi Dvs. cîteva: vă recomandaţi, îmi spuneţi de unde sunteţi, ce fel de cercetare e, cui serveşte, de unde aveţi numărul meu de mobil etc. "A, da", a zis ea cu aerul că nu bănuia că m-ar fi interesat aşa ceva, după care m-a informat că lucrează la Institutul de Marketing şi Research (fie vorba-ntre noi, n-am auzit de aşa ceva, nici Google nu ştie şi nici Registrul Comerţului, dar e la fel de-adevărat că la cum apar peste noapte tot soiul de centre de sondare de apartament, e greu să ţii pasul). Iar numărul de telefon l-a generat calculatorul, cică. Marea cercetare sociologică se compunea din două întrebări: prima a fost ce vîrstă am, iar a doua cu cine votez pentru postul de
prim-ministru (sic!). Păi, întreb placa animată, Dvs. aveţi habar despre ce vorbiţi, ştiţi că se alege Parlamentul, deputaţi şi senatori, la 30 noiembrie ? Placa se fîstîceşte, aruncă un "mulţumesc, la revedere" grăbit şi-mi închide în nas. Dacă totul ar fi mers bine, după mintea ei, rezultatele "cercetării sociologice" probabil că urmau să indice că un tip de 35 de ani, cu mobil, votează cu cutărică pentru premier. Că eram şomer, muncitor necalificat sau profesor, că aveam mobil pe cartelă sau blackberry ultimul răcnet, bogat sau sărac, cetăţean român sau nu, sau din ce motiv aş fi votat cu acel cutărică - neimportant.

A doua a sunat în dimineaţa următoare, de data asta pe fix. M-a lăsat pe fir vreo 15 secunde, cît să termine ea, probabil, altă convorbire, cam ca la taxi. Cînd i-am zis, şi-a cerut scuze. De la Green Dream suntem. Păi ăsta nu e un ansamblu rezidenţial ? "Ăăă, eu nu ştiu, eu sînt operator de interviu". De data asta, cercetarea seamănă ceva mai mult cu un sondaj. Merg lucrurile într-o direcţie bună ? Mă duc la vot pe 30 noiembrie ? Ce partid simpatizez ? Cu care din următorii candidaţi din colegiul 8 votez pentru Camera Deputaţilor ? Dar la senatori, pe care dintre următorii candidaţi - a,b,c,d sau e - din colegiul 4 îl voi alege ?

A zbîrcit-o la final. De unde aveţi numărul ? A, zice ea, a fost generat de calculator. Hopa, staţi un pic, păi m-aţi întrebat fix de candidaţii din colegiul meu, dacă vi s-a generat numărul acum, aleatoriu, cum de ştiaţi ce candidaţi îmi revin ? Fîstîceală maximă. Mie aşa mi-a venit pe ecran, vă rog să mă credeţi. Îi explic că sînt zeci de candidaţi în Bucureşti, împărţiţi pe zeci de colegii şi că ea mi i-a enumerat, în două rînduri, doar pe cei din colegiile mele. Pricepeţi, domnişoară ? "Nu ştiu ce vreţi să spuneţi". Asta cred. Îi mai repet de 2-3 ori. Se transformă imediat în sora plăcii din seara trecută şi execută conştiincios exerciţiul de alcătuire a cît mai multe propoziţii cu aceleaşi 5 cuvinte: "Eu aşa am aici, e aşa cum vă spun, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, e pe computer, vă rog să mă credeţi". Bine, domnişoară, zic, nu ar fi frumos ca după ce mi-am pierdut timpul la telefon să fiţi măcar sinceră ? "Vă rog să mă credeţi că aşa e cum vă spun. Vă rog să mă credeţi !".

Ah, dac-aţi şti ce bine aţi început să semănaţi cu politicienii care vă plătesc…

mai mult

Bush, Clinton şi fetele lui Obama

Foarte curînd, Bush va fi acel omuleţ de pe marginea drumului care se vede din ce în ce mai mic în oglinda retrovizoare...

CNN i-a luat un interviu în care să-şi recapituleze mandatul. Bush a mărturisit că regretă unele excese de limbaj, cum ar fi discursul în care l-a cerut pe Osama bin Laden "viu sau mort", imediat după 11 septembrie. Excese de limbaj de care probabil, la acea vreme, compatrioţii lui au fost mîndri, în ciuda silei pe care o arată azi...

Ceea ce mi-a adus aminte de o terorie politică bazată pe precedent, în care o serie de preşedinţi - americani, în cazul de faţă - au fost "reevaluaţi" de istorie la un număr mai mare sau mic de ani după terminarea mandatelor. Harry Truman e cel mai elocvent exemplu: procentul lui de susţinere coborîse de la 87% pînă la 23% în numai trei ani. Truman a avut de jonglat cu consecinţele celui de-al doilea război mondial, cu războiul din Coreea şi cu comunismul stalinist. Nemulţumirile sau frămîntările din mandatul său nu-i împiedică însă acum pe americani să-l considere unul din cei mai mari preşedinţi. Nici nu e nevoie de 50 de ani ca să vezi lucrurile în altă lumină - mai aproape de noi, Reagan a fost contestat la final de mandat ca făcînd gafe de politică externă, pentru ca acum prestaţia lui să fie calificată drept una care a schimbat lumea. George W. Bush a avut de înfruntat 11 septembrie, uraganul Katrina si începuturile crizei de pe Wall Street - situaţii cu care alţi lideri de la Casa Albă nu s-au întîlnit. Dacă peste cîţiva ani Irakul devine o democraţie consolidată, intervenţia comandată de Bush ar putea fi privită altfel. Poate că speculaţiile despre motivele reale ale războiului - petrol mai mult şi mai ieftin pentru America - se vor dovedi adevărate, şi atunci mulţi se vor gîndi la Bush cu regret măcar pentru asta...

În interviul de la CNN, W. a povestit cum l-a sunat pe Clinton acum cîteva zile, înainte de a-i face lui Obama turul Casei Albe. I-a telefonat pentru că şi-a amintit cît de amabil a fost Clinton cu el la predarea mandatului şi cît de mult speră ca şi el însuşi să fie la fel de eficient cînd îl va consilia pe Obama. Bush i-a mai povestit reporterului CNN şi cum una din principalele griji ale lui Barack Obama a fost să vadă unde anume vor locui fetele lui la Casa Albă. "Mă bucur să văd că e tată, înainte de toate, şi că va aduce la Casa Albă spiritul familiei". Cele două povestioare şi altele ca ele te fac uneori să te întrebi dacă Bush flecăreşte relaxat despre orice sau de fapt face mişto. Nu mai contează. Întrebată la un vox pop cum apreciază prestaţia preşedintelui la final de mandat, o doamnă de pe stradă a replicat: "Am să vă răspund peste un an. Pînă atunci vreau să capăt o perspectivă asupra lucrurilor. Acum e ca şi cum abia divorţez, după opt ani de căsnicie nefericită".

mai mult

Modelul american de înfruntare a realităţii

Americanii şi-au ales un preşedinte negru, după toate aparenţele musulman şi pe care-l mai cheamă şi Hussein. Pentru America e un lucru firesc - nu mai e demult o lume albă, anglo-saxonă şi creştină, şi asta pentru că aşa a vrut ea ! La fel cum în alte
ţări n-ar fi fost posibil ceva similar, din cauza culturii, prejudecăţilor, contextului istoric sau dintr-o sută de alte motive, la ei e posibil tocmai prin lipsa acestora. Pe scurt, America e acolo unde vrea ea să fie. E în spiritul vremurilor şi în pas cu propriul ei timp, dacă se poate spune aşa. (Dacă Obama, ca şef al executivului, va fi în stare să-i scoată pe americani din criza economică şi de încredere din cauza căreia ar fi vrut schimbarea, rămîne de văzut).

Victoria lui Obama nu ţine (doar) de alb şi negru, chiar dacă populaţia de culoare a ieşit la vot în număr mai mare ca oricînd. Probabil că sînt la fel de bine o grămadă de negri republicani sau alţii care pur şi simplu n-au din principiu încredere că un "frate" de-al lor ar performa în establishmentul american. Americanii au vrut altceva, din mai multe puncte de vedere. Obosiţi şi sleiţi financiar, aflaţi la finalul unui ciclu politic, au ales pur şi simplu o schimbare mai spectaculoasă şi mai hollywoodiană ca de obicei. Cînd se va termina filmul, vor mai vedea ei... Doar e America...

mai mult

America, America

Dacă e ales, Barack Obama va fi primul preşedinte de culoare (sau afro-american) din istoria Statelor Unite.

Dacă e ales, John McCain va fi cel mai bătrîn preşedinte (aflat la primul mandat) din istoria Statelor Unite.

Dacă e aleasă (la pachet cu McCain), Sarah Palin va fi prima femeie vicepreşedinte din istoria Statelor Unite.

Oare doar aşa vor face istorie alegerile astea ?...


mai mult

Despre obsesii comerciale

De vreo două săptămîni, la Kaufland (şi nu m-ar mira dacă şi la alte hypermarketuri asemănătoare) au apărut standuri din care se revarsă beteala, rafturi unde se înghesuie globurile şi cîrlige enorme de care sînt agăţate pungi de cadouri şi hîrtie de împachetat cu Moş Crăciun, reni şi zăpadă ! Deja ?? Nici la Londra nu se dă drumul la sezonul de shopping decît după 15 noiembrie ! Îmi povestiţi deja despre Sărbători cînd afară se umblă încă-n cămaşă iar frunzele nici n-au ruginit bine ?! Lăsaţi-mă să mă bucur un pic de toamnă, şi-aşa e destul de discretă în ultima vreme...

mai mult

Treaba cu uninominalul

Deosebirea frapantă faţă de celelalte campanii pentru parlamentare este pădurea de chipuri. Înainte, pe panouri sau pe fluturaşi sau în ziare predominau logo-urile partidelor, alături de mesajele electorale şi arareori de cîte o figură de lider. Acum e o invazie de nume. E firesc – votul uninominal e legat de persoane mai mult ca în trecut. Nu e numai despre persoane, aşa cum ar părea la prima vedere şi cum lasă să se înţeleagă ONG-urile hiper-entuziaste, doar că personajele atîrnă mai greu în combinaţia dintre partid şi candidat.

Cu excepţia independenţilor, fiecare candidat provine, totuşi, de la un partid. Relaţia asta e esenţială. Alegătorul votează un om de la un partid. Ce face uninominalul este să cearnă persoanele. Pentru că circumscripţiile au fost împărţite în colegii (felii din judeţe sau municipii), teoretic există o apropiere mult mai mare între candidat şi populaţia pe care o reprezintă. Pentru că nu pot vota decît pentru un deputat şi un senator în colegiul meu, mă uit mai atent la persoanele propuse. Le e mai greu necunoscuţilor şi detestaţilor să mai prindă un loc pe liste fără ştiinţa alegătorului, ca înainte, cînd capetele de afiş momeau lumea iar cei de pe poziţia 20 intrau în siajul lor.

Partidele îşi vor promova mesajele în teritoriu pe mai multe voci ca înainte. Nu doar prin 2-3 lideri importanţi care să bată judeţul de la un cap la altul, ci prin tot atîţia purtători de mesaj cîte colegii există. Dincolo de mesajul comun pe care-l răspîndesc aceştia – şi anume politica partidului în diverse domenii – e de aşteptat ca fiecare candidat să nuanţeze şi să elaboreze pe anumite teme care i se par lui de interes în colegiul respectiv. În plus, va putea aloca mai mult timp "frăgezirii" electoratului, pentru că are de acoperit un teritoriu mai mic.

Dar din povestea asta cu teritoriul şi delimitarea geografică atît de complicată a colegiilor decurge şi o primă problemă: cunoaşterea corectă a candidaţilor. Să luăm ca exemplu un cartier uriaş cum e Colentina. Şoseaua cu acelaşi nume, care-l străbate, are numere de la 1 pînă la peste 400. Locuitorii zonei pică în vreo 3 colegii de deputat şi vreo două de senator. Delimitările nu ţin de o geometrie simplă, uşor de asimilat; singura soluţie e să consulţi hărţile electorale de la primărie sau de pe net. Există deja candidaţi care şi-au lipit din greşeală stickere pe uşile blocurilor din colegiul de peste drum şi probabil că există şi mai mulţi alegători care vor fi convinşi că votează cu cine trebuie. Pînă la urne, cînd se va dovedi că numele de pe afişul din scara blocului nu apare şi pe lista de candidaţi din colegiul cu pricina. Singura metodă ceva mai viabilă este fluturaşul. Un fluturaş iniţial, strecurat în cutia de scrisori, care să spună: tu votezi în colegiul X, iar eu sînt candidatul zonei tale, fii cu ochii pe mine şi nu mă confunda cu alţi candidaţi din zone limitrofe. Greu de imaginat. La fel cum e greu de imaginat un miting electoral într-un parc de la graniţa a 3 colegii...

O situaţie de genul ăsta îndeamnă la mai multă informare, chestie de salutat dacă s-ar şi produce (lucru de care mă îndoiesc). Dar principalul lucru de salutat este modul în care se vor influenţa partidul şi candidatul. E foarte posibil să simpatizez foarte mult un partid, dar să-i detest tocmai pe cei doi candidaţi pe care mi i-a propus pentru colegiul de deputat, respectiv de senator. Să zicem că, în opinia mea, aici s-au nimerit singurele uscăciuni ale pădurii, vreun fost securist sau activist de partid de pe vremuri sau pur şi simplu vreun ministru care a condus prost, pînă de curînd, domeniul în care lucrez. E foarte probabil să-mi caut alţi candidaţi, poate nu din partide radical diferite, dar asta înseamnă o pierdere pentru primul partid. Sau voi vota deputatul şi nu senatorul (sau invers), lăsînd partidul cu o pondere diferită în cele două camere.

La fel cum e posibil (deşi probabil mai rar) să-mi placă atît de mult candidatul încît să înghit şi formaţiunea din care vine, să mă las convins că un om ca el, alături de alţii la fel, pot schimba ceva într-un partid care nu mă inspiră prea mult.

Dar asta e teorie. Nu mai departe de acum patru luni, pe cei mai mulţi dintre bucureşteni i-a durut în cot de cine iese primar, iar cei care s-au mişcat totuşi pînă la urne l-au ales pe Oprescu. Aşa că pînă pe 30 noiembrie n-avem decît să ne jucăm de-a ghicitul...

mai mult

De ce se amînă grevele

E acelaşi gen de tragere de timp pe care o practică, cu maxim succes, politicienii atunci cînd vine vorba de teme incomode. Marile centrale nu vor proteste acum. Primul motiv a fost enunţat de liderul BNS, Dumitru Costin, aproape cu spume la gură: cum să susţin creşterea salariilor pentru bugetari ? Păi ar fi nedrept – una e profesorul sau artistul cu 6 milioane de lei vechi pe lună şi alta e şeful de regie care cîştigă 4 mii de euro. Bugetari sînt şi unii şi alţii ! Nu merge-aşa... Nici Cartel Alfa nu se apucă acum de greve.

Al doilea motiv a fost îndemnul preşedintelui: mişcările sindicale trebuie amînate pînă la începutul anului viitor, ca să treacă alegerile.

Primul argument îmi aminteşte de motivele pe care şi le tot dădeau cei 322 ca să scape de preşedinte. Sau de pretextele pe care le invocau cînd nu voiau să dea pe mîna Parchetului pe cîte vreun coleg de Parlament. Pe scurt, cînd voiau sau nu voiau să facă ceva, şi scuza că mîine plouă era bună !

În al doilea discurs, însă, s-ar putea găsi urme de logică. Lăsaţi-l pe Tăriceanu să mai guverneze o lună jumate, ce mai poate face ?! Dacă sînteţi cuminţi şi aşteptaţi "să treacă alegerile", negociaţi cu o coaliţie nouă, girată de mine, şi vă cresc şansele.

Pe urmă, Băsescu şi-a făcut de două ori datoria: a promulgat legea în favoarea profesorilor şi a îndemnat la suspendarea protestelor, deci a calmat o criză. A lăsat să se înţeleagă că sînt bani pentru bugetari, dar n-a făcut-o lată pînă la capăt, asistînd în tăcere la creşterea bulgărelui.

Probabil că, în lumina acestor sugestii, nici PDL-ul nu va merge pînă la capăt cu moţiunea care teoretic ar putea umili guvernul, făcîndu-l să se înece ca ţiganu' la mal. Tăriceanu poate perora satisfăcut încă o lună şi jumătate pe marginea responsabilităţii, evitării crizei şi creşterii economice sănătoase.

It's a win-win situation. E drept că doar pentru Băsescu şi Tăriceanu, fiecare cu orizontul său de aşteptare. Profesorii pot să mai aştepte...

mai mult

Rapsodii de toamnă tîrzie

Strofa 1: Vlad Petreanu descrie efectele pe care le provoacă un îndemn la citit - şi noi care deplîngeam închiderea "Tarabei cu cărţi"...

Strofa 2: E oficial, emisiunea "Acces direct" e pentru coafeze ! Fotografia lui Mădălin Ionescu, însoţită de cîteva îndemnuri la sunat şi privit la Antena 1, se lăfăie în husele de plastic destinate publicităţii de pe toate oglinzile salonului unde mă tund... Măruţă, oftică-te !

Strofa 3: În colegiile mele, PD-L-ul le-a plasat pe Brînduşa Novac (de la circ) la deputaţi şi pe Anca Boagiu (mai puţin pricepută la circ) la senatori. De candidaţii celorlalte partide n-am auzit, îi aştept la uşă...

Măcar natura ţine cu mine... Ce cald şi bine e afară !

mai mult

Detonatorul din buzunarul profesorilor

PDL-ului nu-i ajunge că guvernul Tăriceanu nu mai are de stat la putere nici măcar două luni. Moartea pe cale naturală nu-i suficientă. Oamenii lui Băsescu şi Boc vor să fie ei cei care dau cabinetului lovitura de graţie. Vor ca acesta să plece înainte de termen, cu scandal, umilit, înfrînt, răpus în luptă ca pe timpul încleştărilor medievale. În politică nu trebuie irosită nici o ocazie.

De partea lor, Tăriceanu şi ai lui nu au probabil motive să transpire din cale-afară. Guvernul are la îndemînă destule pîrghii legale prin care să tragă de timp suficient de mult încît să-şi încheie la termen mandatul. Apoi, rămîne în discuţie subiectul în sine: majorarea lefurilor bugetarilor. Pe fundalul unei crize economice la care suntem, vrînd-nevrînd, tot mai atenţi, părerile despre creşterea atît de mare a salariilor sînt împărţite. Ceea ce ieri ar fi fost un banal "să le dea, de ce să nu le dea?", azi poate fi un "să nu le dea, dacă asta înseamnă inflaţie şi criză şi impozite mai mari pe viitor".

Dar profesorii sînt înconjuraţi de o simbolistică anume, întotdeauna banii pentru ei vor părea mai justificaţi sau mai bine cheltuiţi decît pentru, să zicem, armată sau antipaticii funcţionari de la ghişee. Profesorii vor fi şi reperul care va marca acest final de mandat. Fie îl vor face pe Tăriceanu să-şi amintească cu groază de ultimele zile la putere, fie - dacă va mai ajunge vreodată premier - îl vor determina să ţină cont, din timp şi cu alte instrumente, de potenţialul exploziv pe care îl are nerezolvarea problemelor din acest sensibil domeniu.

mai mult

Scene de dialog social...

Băsescu a promulgat legea prin care se măresc lefurile profesorilor. Dacă e adevărat că aceştia au înclinat balanţa în favoarea lui la alegerile din 2004, atunci e un populism justificat. Evident, nu numai asta: i-a pus lui Tăriceanu în cap celelalte sindicate care vor şi ele bani în plus la salarii. Premierului îi e greu să explice de ce creşterea e anormal de mare şi că nu are de unde lua banii - chiar dacă e adevărat - cîtă vreme a girat pînă acum salariile fabuloase din administraţia publică, de care vorbeşte acum toată lumea.

Pe de altă parte, Tăriceanu se ştie totuşi apărat de calculele economice de bun-simţ, care poate nu ţin la ţară, dar spun ceva unui public urban activ şi informat, care vede dincolo de lungul nasului. Iar aberaţia cu lefurile sau pensiile unora ca Florea Geică n-ar trebui să justifice o altă aberaţie (lefuri mai mari = taxe şi impozite mai mari, care să le susţină, it's as simple as that). Premierul va juca încă două luni cartea politicianului responsabil şi echilibrat, care trebuie să ţină ţara pe linia de plutire în vremuri de criză. Lucru care nu va trece neobservat de cei avizaţi din punct de vedere economic, că doar nu votează numai satele la alegerile astea.

Ca să facă mai dinamic acest joc cu aparentă sumă zero, liderul sindicatelor din sănătate, Marius Petcu s-a trezit propunînd o variantă prin care să li se mărească şi lor salariile: guvernul să le lase măcar un acord semnat, să aibă şi ei ceva la mînă, că pe urmă o să aibă ei grijă ca viitorul cabinet să-l pună în practică !

Mi-a adus aminte de cei care se trezeau să aprindă lumina pe la bairame, cînd toată lumea dansa îmbrăţişată...

mai mult

Nu raspund la esemes

Am crezut că telefonia mobilă = viteză.

Vodafone se chinuie de luni bune să-mi spulbere această nefondată - şi probabil contraproductivă pentru ei - prejudecată.

Dintotdeauna, factura mea este emisă pe 27 ale lunii. Dintotdeauna, o primesc cu poşta pe 2 sau pe 3 ale lunii următoare. Şi dintotdeauna, pe 7 sau pe 8 - cam la cîteva zile după ce a fost şi plătită - Vodafone îmi trimite un sms: "Vă anunţăm că la data de 27 vi s-a emis factura X, cu valoarea Y etc".

Credeam că ceea ce vine pe unde trebuie să fie buzduganul aruncat în poartă de ceea ce vine, mai tîrziu, pe hîrtie. Nu. E invers. Sau în orice caz fără prea mult sens.

Credeam că e bine să ştiu la ce sumă să mă aştept dacă se pierde cumva factura tipărită. Ceea ce, pe vremuri, era foarte posibil şi mult mai probabil să se întîmple decît să nu-ţi ajungă un sms. E drept că azi e, destul de des, invers. Deci, dacă stau să mă gîndesc, are ceva sens.

mai mult

Frenezie din ipocrizie. Egal Primărie.

Dacă propunerea izvorîtă din capul împădurit cu idei creţe al viceprimarului general Robert Ionescu va căpăta formă de lege sau hotărîre CGMB, atunci căsătoriile şi înmatriculările de autoturisme nu vor mai fi posibile fără ca protagoniştii să fi plantat înainte un copac. Detaliile aici. WTF ??

Lăsăm la o parte alăturarea căsătorii-înmatriculări auto. Probabil că în mintea viceprimarului viaţa de cuplu şi gazele de eşapament sînt la fel de nocive. Mă intrigă mai tare cum de sunt bani pentru înfiinţarea unui serviciu special care să se ocupe de primirea cererilor, de supravegherea plantării şi de emiterea certificatelor. Păi n-ar fi mai simplu ca în loc de toţi funcţionarii ăştia să mai angajăm lucrători la spaţiile verzi, care chiar să planteze, constant, sistematic şi după o strategie clară, copacii de care e nevoie, în loc să aşteptăm cununii şi cumpărări de maşini ?! Presupun că pomii, pe care teoretic i-ar plăti cetăţenii în cauză, nu se cumpără cu bucata, în ritmul nunţilor sau al achiziţiilor auto, ci în loturi mari, mai ales că e vorba de licitaţie publică, cum spune primăria.

Pe urmă, dacă tot e să ne punem la mintea lui Ionescu, proiectul mai generează nişte dileme: dacă se ajunge la divorţ, ce facem cu copacul, îl tăiem ? Sau certificatul doveditor se poate refolosi la o nouă căsătorie ? Dacă da, se stabileşte la partaj cine rămîne în posesia lui ? Trebuie sincronizate unirile destinelor cu perioadele din an în care se pot face plantări sau se admit şi excepţii ? Trebuie doar platani şi frasini, sau e voie şi cu palmieri, cum am văzut în sectorul 4 ?

Obrăznicia cea mai mare mi se pare însă faptul că Primăria Bucureştiului, principala responsabilă de distrugerea spaţiului verde prin autorizaţiile de construit haotic, vine cu o astfel de propunere. Folosindu-se de isteria eco-friendly care dă bine mai mult la PR şi CSR decît produce rezultate concrete, PMB mă pune să înlocuiesc ceea ce au tăiat zecile de mari dezvoltatori imobiliari sau să plantez ceea ce vor tăia oricum mîine.

Păcat că lemnul din care e făcut capul lui Ionescu şi altora ca el nu produce şi frunze - am fi rezolvat o mare parte din problemă. Iar dacă nesimţirea ar avea crengi, am fi locuit cu toţii într-o mare şi frumoasă pădure !

mai mult

Vai, ce bine ne distrăm !

Cititi mai întîi asta şi pe urmă asta şi asta (c/o Hotnews).

Cred că din cînd în cînd Băsescu simte nevoia să-l vadă de aproape pe Tăriceanu ca să se încarce pentru o nouă serie de şuturi.


mai mult

Made in China

Ani de zile am cumpărat produse chinezeşti pentru că nu ne puteam permite altceva. Acum nu există altceva. De la haine pînă la electrocasnice pînă la usturoiul care l-a înlocuit complet pe cel românesc în hipermarketuri...

Ani de zile, prietenul meu din Italia a privit indignat la românii care îşi luau televizoare LG sau Samsung, în loc să protejeze piaţa UE din care aveau să facă parte. Între timp s-a resemnat - mărcile lui preferate Philips şi Grundig sînt în proporţie de 90% făcute în Asia.

Companiile îşi externalizează producţiile în zone cu costuri mici, ceea ce le scade cheltuielile şi le creşte profiturile. În plus, populaţiile din zonele respective au de lucru, ceea ce le face să stea locului, să nu provoace dezechilibre şi revoluţii, să aibă, în fond, ce mînca. Din acest echilibru nu cîştigă însă şi consumatorul. Fericite că au costuri mai mici de producţie, marile companii nu mă fac şi pe mine părtaş la bucuria lor. Preţul laptopului, sau al genţii, sau al cămăşii "de firmă" rămîne la fel de mare, în ciuda cheltuielilor mai mici de fabricaţie. Diferenţa - sau cea mai mare parte din ea - e în buzunarul producătorului, nu şi în al meu. Şi-atunci, why bother ? Dacă şi Philips şi LG se fac în Asia, ce mai contează pe care-l iau ? Voi cumpăra la întîmplare sau orientîndu-mă după alte criterii decît apartenenţa sau tradiţia sau fosta reputaţie a unei mărci. Care îşi va vedea încasările scăzînd sau, în orice caz, necrescînd.

De ani de zile, eticheta "Made in China" e, în general, sinonimă cu cantitatea, nu cu calitatea. Reprobabil pînă ieri, acest lucru devine un atu în condiţiile în care bunurile "de larg consum" trebuie să dureze puţin, pentru a fi rapid înlocuite de altele la fel. Un alt motiv de adormit eventualele ezitări ale marilor producători.

Înainte, China era renumită pentru jucării. Sau pentru espadrile. Sau pentru alifiile pentru răceală. Situaţia s-a schimbat demult. De ani buni, China face orice pentru oricine. Inclusiv laptele praf care a intoxicat bebeluşii de pe un continent întreg, sau aţa chirurgicală nesterilizată care a infectat mortal o pacientă dintr-un spital românesc. Prin comparaţie, cămăşile Marks&Spencer făcute în Vietnam sau laptopurile Dell produse în Thailanda par glume. Lăcomia şi calculele economice au uneori consecinţe mult mai grave decît o cusătură făcută prost sau o baterie care nu ţine.

mai mult

O măgărie cît casa (naţionalizată)

"Cotidianul" are azi o analiză scurtă şi la obiect a ceea ce s-a urmărit de fapt prin modificările la legea retrocedărilor. (Utilă îndeosebi celor care, nu din rea-voinţă şi nici din rea-credinţă, consideră că subiectul e prea "fanatizat").

Nu trebuie să fii un geniu ca să pricepi cui folosesc manevrele iniţiate de PC şi PSD. Grosul chiriaşilor de care e vorba în proiectul de lege e format din foşti nomenclaturişti sau apropiaţi ai diverselor puteri care s-au succedat după Revoluţie. Asta-i tot. Restul chiriaşilor vizaţi de lege sînt pretextul, ei oricum sînt destul de puţini.

Cît despre noua nedreptate făcută proprietarilor iniţiali, cred că cea mai bună descriere a situaţiei e făcută de un forumist, la un articol mai vechi, pe aceaşi temă, al lui Ion Cristoiu:

"Să zicem că vin niste baieti rai si o iau pe nevasta-ta. Apoi o vand pe 100 de euro unor proxeneti. Pe urma dupa 10 ani tu o gasesti. Tu primesti 100 de euro actualizati (cum ti-o fi norocul) cu rata inflatiei, iar proxenetii raman cu dreptul de folosinta... Tare, nu ?"

Cel mai tare va fi însă cînd statul român - pe lîngă că va stabili un nou record în materie de respectare originală a dreptului de proprietate - va plăti de se va usca (din buzunarele meu şi-al tău, oricum) despăgubiri uriaşe în procesele intentate la CEDO. Cu puţin noroc, la vremea aia nici Voiculescu, nici Andon sau Hrebenciuc n-o să mai fie în Parlament...

mai mult

Criză şi crize de nervi

La noi, unul din subiectele favorite ale zilei e cel cu pensiile de 300 de milioane de lei vechi ale unor foşti funcţionari de la stat. Americanii au alt motiv de indignare: după ce statul s-a scotocit prin buzunare şi a salvat de la faliment grupul AIG printr-un împrumut de 85 de miliarde de dolari, executivii companiei tocmai au tras o nouă petrecere de lux, din seria celor mult-discutate cu ocazia crizei.

Bush personal s-a arătat scandalizat de compania care cu o mînă a umflat banii contribuabililor americani iar cu alta a cheltuit aproape jumătate de milion pe cazare, mese, saună şi alte distracţii la un club din California. Nu-i vorbă că la ce petreceri organizează în mod normal băncile şi firmele de pe Wall Street, probabil că a asta a fost una de săraci, cu buget de austeritate ! Ce i-a înfuriat însă (cu doza aferentă de populism) pe preşedinte şi pe congressmenii care supraveghează piaţa financiară a fost că managementul AIG şi-a făcut de cap pe banii de-acum ai statului în vreme ce americanul de rînd îşi numără zilnic banii de benzină.

S-au găsit şi apărători din mediul asigurărilor. După ei, astfel de mini-vacanţe de lux sînt necesare pentru ca oamenii-cheie să se simtă motivaţi şi să nu plece la alte firme, ceea ce ar şubrezi şi mai tare compania. Numai aşa, spun ei, managementul poate lua cele mai bune decizii pentru ca miliardele investite de stat să fie recuperate. Mă îndoiesc că americanii au fost înduioşaţi... nu ştiu de ce, dar nu-i văd făcînd chetă pentru încă nişte petreceri pe iaht !
mai mult

Cu cîntec înainte, marş... de-aici !

SRI-ul moldovenesc, de peste Prut, are propriul lui imn. Ca frăţiile şi societăţile secrete, că doar asta şi e. Asta n-ar fi nimic, versurile sînt totul. "Adevărul" are o mostră şi detalii despre autori. De reţinut în special versul 4, să se ştie de unde venim şi cine ne e scut, da ?!

Completarea n-o văd decît prin frumoasele versuri de manea "Haide spune-mi, dacă vrei/ce ascunzi în bikinei". Abia atunci "cercetarea dă frumoase roade" !!

mai mult

Uneori e mişto să fii la putere

În preajma campaniei electorale se simte. Dă-o-ncolo de aşa-zisă erodare la guvernare. Avantajul e că poţi să monopolizezi agenda publică şi să iei piuitul adversarilor încă înainte de începerea bătăliei propriu-zise pe voturile electoratului.

Ca televiziune sau ziar, oricît de mult ai ţine în braţe Opoziţia (deşi e greu de desluşit uneori care este Opoziţia, dar asta e altă discuţie), nu poţi să ignori gesturile şi declaraţiile Puterii, deghizate în ştiri de interes public. Dacă nu zici de pensii sau de banii de Dacii sau de efectele crizei americane sau de lefurile profesorilor - chiar dacă miros toate a populisme şi a scormoneli de ultimă oră prin buzunare - vine altcineva şi dă ştirea. Nimeni nu-şi poate permite să rateze astfel de subiecte. Fie că sînt acţiuni concrete, fie declaraţii.

Pe chestia asta, PNL a reuşit, deocamdată, să-şi înghesuie adversarii într-un colţ. Nimeni nu poate cîrti la măsurile populiste fără să şi-o fure de la alegători. Principalul opozant, PDL, stă pe margine şi n-are ce să facă, mai ales că mai nou nu-l mai bagă nimeni în seamă. PNL a renunţat să-i mai răspundă sau să-l atace, şi asta probabil că e teribil de frustrant.

Dacă scoate la iepuri din joben pînă în noiembrie şi inoculează, discret, ideea că guvernează relaxat şi fără probleme, PNL intră în cursă cu un avantaj mult mai mare decît erodarea la putere: aparenta siguranţă în chestiuni economice. Care, în vremurile astea, e mult mai de folos decît tunetele şi fulgerele tradiţionale, pe orice subiect, ale altor partide.

mai mult

Corecturi necesare

Dupa cîteva rînduri de alegeri de diverse tipuri în care campania electorala a fost gratuită, problema s-a remediat. Da, era o problemă şi da, trebuia remediată. Parlamentul, care a dat legea, şi CNA, care o aplică şi o rafinează în ce priveşte specificul audio-vizual, au înţeles în fine ideea: publicitatea electorală este ca orice alt tip de reclamă, aşa că e firesc să fie pe bani. S-a mai întîmplat pînă la alegerile din 2004, şi toată lumea a fost mulţumită. Legea şi CNA au făcut şi nuanţările necesare: era evident că nu se va plăti accesul la dezbaterile electorale, care au, fireşte, regim de interes public, ci doar difuzarea acelor mesaje proprii ale candidaţilor şi partidelor, în care spun ce vor ei, necenzuraţi şi nechestionaţi de nimeni. Ca şi în cazul unui producător de bomboane, în reclama lui pe bani nu intervine nimeni, în schimb îl pot lua la întrebări despre E-urile din produse într-o emisiune de interes general, la care evident că n-o
să-l pun să participe contra cost.

În ani de zile de realizat emisiuni electorale am observat o grămadă de posturi generaliste care s-au lipsit cu totul să se mai implice în campania electorală, exact pe motiv că nimeni nu dădea nici un ban: candidaţii aveau dreptul la clipuri sau spoturi care sunau mai bine sau mai rău, îţi stricau programul mai mult sau mai puţin, iar orice director de programe atent balansa imediat interesul public (oricum scăzut) cu riscul de a-ţi compromite sound-ul general al staţiei. Aşa că ziceau pas.

Şi probabil că ar fi zis şi de data asta, pentru că oricum atenţia generală faţă de astfel de produse e mică. Presiunea staţiilor a fost însă mare de data asta, iar candidaţii n-au vrut să-şi ia riscul să apară doar pe cele două televiziuni de ştiri ale naţiei. Posturile s-au folosit cinic de diverse interese - şi bine au făcut - pentru a-şi atinge scopul. Nu atît recuperarea banilor din producţie e importantă aici, cît pur şi simplu achitarea unui spaţiu publicitar, aşa cum fac producătorii de detergenţi sau de zahăr. Cu care, că veni vorba, candidaţii de la alegerile din toamna asta au început să semene tot mai mult.
mai mult

De seară...

Content is king ! Am auzit sintagma asta toată ziua. Seminar despre platformele DTH şi transmisiile via satelit. Cîţiva oameni de seamă din industria comunicării s-au chinuit să demonstreze cum fără un conţinut care să domnească, toate eforturile televiziunilor de digitalizare, encodare şi revoluţionare în materie de HD, criptări şi alte alea vor fi inutile.

Content is king. Şi la sfîrşitul zilei mi-am adus aminte că România e republică...


mai mult

PDL campion la bullshit e !

Potrivit Hotnews, PDL ar vrea să se termine cu parlamentul bicameral de acum, care să fie înlocuit de unul unicameral.

Că de bine, de rău, un parlament cu două camere îşi avea rolul şi locul lui într-o ţară nici mică, nici neimportantă a Uniunii Europene, lăsăm la o parte. Interesant e că Boc şi colegii vor să înceapă strîngerea de semnături pentru această chestie imediat după alegerile generale din 30 noiembrie. După ! Sigur că e inutil să înceapă să le strîngă azi, cu nici două luni înainte de scrutin, dar abia acum le-a venit ideea ?? Mai ales că e vorba de un proiect atît de important, care reformează fundamental modul de funcţionare a instituţiilor statului şi duce la schimbarea Constituţiei ?

PDL va demara (mă rog, dacă o va face, de fapt, vreodată) această acţiune după ce tocmai îşi va fi ales deputaţii şi senatorii pentru un parlament tot bicameral. Cocoţaţi bine acolo, pentru încă 4 ani, respectivii se vor lamenta în legătură cu cheltuielile mari şi lipsa de responsabilitate pe care le generează un astfel de for legislativ "prea stufos". Şi vor participa cu mic cu mare la concursul de răspunsuri alambicate şi abracadabrante la întrebarea: de ce mama mă-sii n-aţi propus chestia asta în cei doi ani în care nici măcar n-aţi mai fost ocupaţi cu guvernarea ? Sau, înainte de a număra camerele Parlamentului, v-aţi numărat camerele vilelor şi aţi ajuns la concluzia că mai merită să staţi o tură ?...


mai mult

O TelenoVelă cu un singur actor

De cîteva zile, Dan Diaconescu poartă la OTV un război "împotriva mafiei presei din România". (Supărarea a plecat de la întreruperea emisiei OTV pentru 3 ore, decisă săptămîna trecută de CNA).

"Războiul" şi "dezvăluirile" s-au concretizat deocamdată într-un lung şir de amintiri şi de elemente autobiografice, centrate pe începuturile OTV, prilej pentru Diaconescu de a vorbi - literalmente - ore-n şir de unul singur. De capacitatea lui de a spune puţine lucruri în multe şi întortocheate cuvinte nu mă-ndoiam; la urma urmei, vorba unei prietene, Diaconescu are talentul deosebit de a-ţi vorbi o oră despre un stîlp de telegraf pierdut în mijlocul cîmpului...

Ce m-a amuzat însă cel mai tare a fost sondajul făcut prin sms
într-una din seri. "Vreţi să vă spun tot ce ştiu?" işi întreba Diaconescu telespectatorii, în dreapta ecranului. Ei bine, pe la miezul nopţii 31% răspunseseră nu !!

Acum, sînt două explicaţii: ori subiectul interesează publicul OTV infinit mai puţin decît tema Elodia, ori telespectatorilor OTV le e atît frică de potenţialul exploziv, senzaţional, nemaipomenit şi exclusiv al mărturisirilor încît se tem ca multiubitul realizator să nu păţească, Doamne fereşte, ceva în urma monologurilor de pe ecran...

Un fel de "noroc că m-aţi ţinut, că-i omoram!"

mai mult

Merci, pardon, bonsoir

Nu vi se pare că sîntem afundaţi pînă-n gît într-o mare cleioasă de clişee lingvistice ? Începutul îl face deja celebrul "deci". Dar există şi formule de final la fel de enervante, chiar dacă ireproşabile sub aspect gramatical. Cum ar fi: "(Vă doresc) o zi bună!". Sau "o seară plăcută". Acea amabilitate consumistă de doi bani. Sîntem plezniţi cu ea oriunde, oricînd. E livrată odată cu punga.

Uneori e exprimată atît de mecanic şi cu ochii în altă parte încît ai prefera să nu ţi se spună nimic în loc de formula-standard la care te obligă şeful sau vreo idee preconcepută despre cum să cîştigi încrederea/simpatia/banii clientului. Alteori e însoţită de un minimum de efort de comunicare, un zîmbet care parcă-parcă te-ar convinge că ţi-e adresată din suflet. Cel mai tare e atunci cînd vine după o evidentă răfuială: nu-ţi merge vreun cont online, sau ai probleme cu compania de telefonie mobilă, sau cine ştie ce vînzătoare şi-a manifestat incompetenţa sau agresivitatea. Iar după minute de discuţii în contradictoriu, eventual pe un ton ridicat, formula universală de încheiere aterizează inevitabil ca musca-n lapte: "Şi să aveţi o zi bună". E clar că nu asta îmi doreşti, pentru că tocmai te-ai chinuit să mi-o strici ! E clar că nu ai nici măcar discernămîntul de a ţine cont de electricitatea din aer ! E clar că eşti un papagal şi că te şi manifeşti ca atare...

Pentru că e omniprezentă, formula a căpătat lustru. I s-au adus îmbunătăţiri. Upgrade-uri. "O zi minunată!". "O seară excelentă!". "Un week-end liniştit!". "O săptămînă de excepţie!" Credeaţi că nu mă prind ? Că uit de papagal şi-mi imaginez o privighetoare ?!

Salut amabilitatea oriunde o-ntîlnesc, dar mi-e şi mai dragă atunci cînd vine natural. Şi cînd tonul cu care mi-e livrată nu sună a "şi mai du-te-n mă-ta!".

Şi mă mai umple de respect o altă formulă soios-dulceagă, cu care ţi se răspunde în general la restaurant atunci cînd ceri un sfat, o recomandare: "toate produsele noastre sînt excelente!". Lipsa de curaj, de imaginaţie şi, ei bine, da, tocmai lipsa de amabilitate, pentru că e mult mai uşor să îţi ascunzi apatia în spatele unui clişeu. Nota zece chelneriţei de la "Caru cu bere", care, întrebată de prăjituri, a roşit şi a lăsat uşor ochii-n jos, parcă mărturisindu-le părinţilor ultima boacănă: "Mie-mi place cel mai mult tortul de ciocolată"...

Toate cele bune !

mai mult