Sweet homecoming

Îmi dau seama că blogging-ul de la distanţă e o mare cucerire a tehnicilor comunicării, şi totuşi am ales să nu uzez de ea. Am vrut să nu fac, aproape o lună, ceea ce fac de obicei acasă, incluzînd scrisul...

De cîte ori mă întorc de pe undeva, încerc să mă prefac, în primele zile, că sînt un fel de turist la mine acasă. Încerc să mă pun în pielea unui străin venit la Bucureşti şi să mă uit după lucrurile sau atitudinile după care mă uit eu atunci cînd vizitez alte locuri. Încerc să găsesc toate semnele bune ale unei apropieri de standardele altora. Da, Bucureştiul are, din ce în ce mai mult, aerul unui oraş care progresează. Sigur că ceea ce zace, adesea, dincolo de centru, pare înfricoşător prin comparaţie cu zonele marginale echivalente ale Londrei, Vienei sau Romei. Dar, una peste alta, asfaltul parcă a început să capete aceeaşi textură, iar tramvaiele să facă mai puţin zgomot.

Şi cu toate astea, mai e mult pînă departe. Micul meu exerciţiu e menit să-mi dezvăluie acele lucruri pe care obişnuinţa şi statutul de cetăţean născut aici mă împiedică uneori să le observ. Nu neapărat o listă a punctelor tari sau slabe e importantă, ci atmosfera generală, nota de trecere, măsura în care se face simţit şocul cultural la fiecare revenire. Deocamdată, parcă e - încă - mai bine la ei...