Pe loc repaus

Cineva m-a atenţionat că dacă nu scriu despre demisia mea de la Total măcar cu cîteva ore înainte să apară în presă, degeaba am blog ! Că despre asta e vorba în blogging, chestia cu jurnalul, comunicarea chestiilor personale & stuff... Probabil că aşa e. Oricît de personal e un asfel de gest, pînă la urmă e în acelaşi timp şi unul public, vrînd-nevrînd. Aşa că da, am făcut-o. Nu la nervi, nu la presiuni, ci aşezat, discutat, rumegat. Oboseala acumulată de-a lungul unor ani de ţinut lucrurile să nu se-mprăştie şi de făcut figură onorabilă pe scena publică trebuie să lase locul unei/unor minţi odihnite, care să înţeleagă mai multe dintr-o structură atît de complicată şi mereu în continuă reinventare (oare?) aşa cum este Trustul. E la modă Trustul, cu "T" mare, şi e cu atît mai util în cazul unui radio care trebuie ajutat cu resurse integrate. La umbra marilor moguli se întîmplă lucrurile şi e firesc să creşti şi să te dezvolţi aşa. Dar trustul înseamnă şi foarte mulţi pari în gard, fiecare cu coţofana băgătoare de seamă de pe el. Multe coţofene, greu de mulţumit toate cu cîte-o divizie. Gardul ajunge să nu mai împrejmuiască mare lucru, e deja mai important decît leopardul dinăuntru. Unele trusturi înseamnă doar tabelari de profesie în Excell. Altele - vrăjitori care aruncă fumigene colorate şi pumni de sclipici. Dacă ţi-au obosit ochii o secundă, ăla eşti, nu mai înţelegi nimic. Doar că ai uneori, arareori, şansa de a face lucrurile (aproape) cum vrei şi cum te mulţumesc. O şansă pe care nu încetezi s-o cauţi. mai mult

Doamnă de culoare caut Casă Albă

Cred că democraţii îşi dau pumni în cap. Digerînd rezultatele alegerilor preliminare şi dezbaterile aferente din ultima săptămînă, rezultă că partidul e rupt în două. Tabloul luptei pentru desemnare s-a complicat peste măsură: în state unde politicienii de culoare nu erau de obicei avantajaţi, Barrack Obama a fost favorizat ca să fie blocată Hillary Clinton. Zone unde şansele lui Obama păreau mai mari s-au dovedit, din contră, potrivnice. Simpatiile şi antipatiile faţă de cei doi au împestriţat foarte tare harta electorală, aşa că strategii partidului au ajuns la concluzia că n-ar fi rău deloc ca cei doi să candideze împreună, ca preşedinte şi vice-preşedinte, că oricum la ei aşa e regula.

Da, dar şi asta e o mare problemă. Ce scriem pe stindard ? Barrack + Hillary =love ? Sau invers ? Din declaraţiile de pînă acum, nici unul nu vrea să fie vioara a doua. Altă belea.

Coincidenţa, interesele, sondajele şi consultanţii au făcut ca anul ăsta prezidenţiabilii din tabăra democrată să fie un politician de culoare şi un politician de sex feminin. Împreună, sau fiecare luat separat, Clinton şi Obama mai au de luptat şi pentru înfigerea unui steag pe Lună: prima femeie preşedinte sau primul negru preşedinte ! Grea alegere chiar şi pentru democraţii cei mai liberali... Oricare din cei doi va învinge în cursa internă de partid, va avea pe urmă de scormonit prin mentalităţile şi reticenţele unui ditamai publicul eterogen, care s-a trezit pe cap cu aceste două premiere. Ar putea fi good news pentru republicanul John McCain, care măcar e candidat unic, e alb şi în vîrstă - pe scurt, nu zdruncină prea tare comoditatea din capul alegătorului mediu. În condiţiile astea, la momentul scărpinatului în cap din faţa urnei, s-ar putea să nici nu mai conteze foarte tare că vine din acelaşi partid şi beneficiază şi de susţinerea explicită a mult-hulitului W. mai mult

La umbra marilor moguli

Parcă niciodată mutările din media nu s-au succedat cu atîta repeziciune. De la începutul anului, aproape că se aude tropăitul cetelor de jurnalişti, publicitari, manageri, planneri care au şters-o în grup sau separat. Mai ales separat. Mai întîi au fost "dinozaurii", care au eliberat (măcar în aparenţă) terenul, avertizînd însă, unii dintre ei, că doar cu marketing şi cu ochii pe ştirile TV nu se face presă scrisă de calitate. Pe urmă, managerii de diverse grade au dat şi ei semne de tot mai puţină răbdare. Joaca de-a diviziile, de-a orizontala şi verticala, de-a organizarea şi reorganizarea permanentă, în dauna conţinutului care zace în colţ, într-o baltă de sînge, a devenit obositoare. Nici la nivel de business lucrurile n-au stat altfel: s-au desfăcut parteneriate, s-au dezlipit afilieri, pînă mai ieri strategice, la mari grupuri. Pare anul marilor deplasări, şi abia a început.

O altă tendinţă e că mai întîi se pleacă, pe urmă vedem şi unde. Jumătate din cei care au ales s-o lase baltă vor să ia o pauză. Să se odihnească. Să se dez-scîrbească. Să respire. Să nu mai vadă unele feţe. După caz şi presiuni aplicate. Să mediteze la proiecte noi, eventual pe cont propriu. După caz şi spirit antreprenorial.

De ce acum, de ce atît de intens ? Poate pentru că media s-a conglomerat suficient pentru ca fiecare din cele cîteva trusturi dominante să dea măsura a ceea ce poate – strategic, uman, politic. Lucrurile abia au intrat pe un anume făgaş, au îmbrăţişat un anume model, ca să se schimbe prea curînd.

Şi-atunci, rănile se vor linge alături de cei cu experienţe similare. De cei care s-au plictisit de resursa umană infectă, sub aspectul pregătirii dar şi al caracterului. De cei cărora viziunea şi planurile le-au fost blocate de inerţie corporatistă, de interese politice sau de lipsă de parteneri de execuţie. Regruparea de forţe se va face în cluburi mici. Care îşi vor livra marfa în primul rînd celor care văd lucrurile la fel – public sau clienţi. Aşteptînd fie vremea cînd vor da tonul, fie ceva mutaţii în minţile, vederile şi planurile actualilor şi viitorilor moguli. mai mult

Ştirea zilei... pentru multe zile de-acum încolo !

O ştire pe care încă nu ştiu unde s-o încadrez, pentru că ar merita o categorie aparte. Ce ştiu însă e că (prea) multe medii au ignorat-o aproape total... EVZ s-a ocupat mai pe larg de subiect aici şi aici.

În rezumat, un fost deţinut politic a cîştigat despăgubiri de la stat de jumătate de milion de euro pentru suferinţele din anii de detenţie ! Lucian Orăşel a creat astfel un precedent extrem de important (chiar dacă în dreptul nostru aplicarea precedentului e o chestiune discutabilă): dacă alţi 45 de mii de foşti deţinuţi politic ar face acelaşi lucru, sumele plătite s-ar ridica la nişte miliarde de euro, în funcţie de anii de temniţă şi alţi factori.

Acum, nu ştiu cîţi chiar vor face asta, avînd în vedere şi că principalul lider de opinie în acest subiect, Ticu Dumitrescu, are altă părere, ba, mai mult, este aparent deranjat de vizibilitatea lui Orăşel. Comentariul lui Cartianu se întîlneşte preţ de o fracţiune de secundă cu punctul de vedere al lui Ticu, doar în aceea că statul, care ar avea de achitat o ipotetic uriaşă notă de plată, o va face din banii tuturor, generaţii mai noi sau mai vechi. Ce a reuşit Lucian Orăşel este să facă statul să-şi recunoască şi juridic, nu numai prin declaraţii şi scuze politice, răspunderea pentru fărădelegile din trecut. În rest, chiar dacă suferinţa a căpătat şi cuantificare în bani, anii de puşcărie, familiile destrămate, dezrădăcinările şi destinele mutilate nu vor putea fi niciodată capitole de buget !
mai mult