De voie

Da, bănuiesc, am încălcat probabil vreo duzină de reguli elementare ale blogging-ului nemaiscriind de aproape 3 săptămîni. Aşa cum ştiu foarte bine cei care au gustat din sindromul libertăţii post-traumatice, am simţit nevoia să-mi acord eu, mie, însumi, unuia, toate onorurile celui care se pune pentru ceva vreme pe primul loc. Ştiu că n-o să dureze, ştiţi şi voi. Şi-atunci de ce să nu profităm ? Scrisul la blog ar fi intrat şi el la categoria impuse, (chiar dacă impuse-plăcute, spre deosebire de impusele-neplăcute, cum ar fi, de exemplu, răspunsul la – e drept, tot mai răzleţele – apeluri de genul „am uitat să te întreb...”, „auzi, da’ cum a rămas cu...” sau „nu mă descurc cu... pls help!”). Şi cum declarasem, semi-infantil şi orgolios, război impuselor de orice fel, n-am vrut să-mi urnesc vreun deget nici măcar de dragul summit-ului NATO.

M-am bălăcit puţin în bucuria trezitului tîrziu (mult, mult mai tîrziu decît înainte), a jucatului pe computer şi a mersului prin oraş fără ţintă. Am făcut pipi cînd am vrut eu, nu cînd era timp şi pentru asta. Am băgat o Curmătura cu prietenii, 11 în cameră şi cu stingerea (la propriu) la ora 23. Mă rog, banalităţi de om care a trecut o linie, deh... Toate cu voluptatea celui care se preface că nu ştie că e deja băgat pînă-n gît în alte treburi. Într-un joc pe calculator cu care mi-am ocupat timpul nopţile trecute, ajungi în faţa unei camere cu uşa închisă, dar pentru că aşa e setat jocul, tu vezi – din afară, ca jucător – şi ce e dincolo de uşă, adică vreo cinci arcaşi gata să te ia la ţintă cum ai pus mîna pe clanţă. Aşa se-ntîmplă mai mereu. Nu trebuie să-ţi fi luat liber a la long vreodată ca să ştii ce pluteşte în aer dincolo de cele cîteva zile de răgaz. N-ai încă toate datele problemei, dar ţi s-au pregătit roluri de jucat, scheme de aplicat şi situaţii de fumat. Ştii că asta e şi că asta vrei, pînă la urmă, că doar nu ţi-ai vîrît toate proiectele în sac. Dar, deocamdată, ca şi la joc, te faci că nu vezi ce e dincolo de uşă, că doar ăsta e tot fun-ul, nu ?