Proastele

Nu, proastele nu sînt neapărat de sex feminin (scuze anticipat doamnelor, pe chestia asta). E doar o figură de stil... şi un apel la exemplele cele mai pitoreşti şi la îndemînă... Proastele transcend categoriile sociale sau grupele de vîrstă. Şi, deşi prezintă simptome acute, nu sînt doar nesimţite, pentru că asta presupune deseori o doză de vivacitate şi eventual şi un scop urmărit. "Proastele" sînt o specie anume.

Proastele îţi taie faţa, iute-iute, în ultima clipă, la uşa turnantă de la Mall. Sau la urcarea în autobuz. În compensaţie, timpul se dilată odată ce s-au suit: fie se proptesc în uşă (doar şi-au rezolvat problema, nu ?!), fie se scotocesc agale după bilet fără să se ţină de vreo bară, fie se pupă cu o altă proastă zărită în mulţime. Proastele se mişcă alene cînd restul lumii se grăbeşte. Trec prin staţia de metrou ca prin muzeu... uneori se deşteaptă brusc din visare şi, fără avertisment, fac stînga sau drepta, sărindu-ţi în braţe sau pe bombeuri... Proastele nu se uită niciodată pe biletul de cinema, astfel încît inevitabil ocupă locurile cuiva de pe stînga sălii, cînd ele au de fapt pe dreapta (şi invers...). Proastele se opresc să caşte gura - şi sînt gata chiar să inventeze o coadă ! - lîngă orice grup mai mare de trei persoane.

Proastele traversează pe roşu şi înjură şoferii că le claxonează. Dacă sînt şchioape, surde sau proaspăt operate, atunci traversarea se face obligatoriu departe de trecerea de pietoni, cu semafor sau nu. Adesea, proastele merg în grupuri mari. Strîns unite, eventual ţinîndu-se de braţ, astfel ca nici uneia să nu-i scape vreo vorbuliţă a alteia... şi ca nu cumva cineva să le poată depăşi...

Proastele nu-şi cer niciodată scuze; dacă îndrăzneşti să le tulburi plutirea, sporovăiala, uitatul pe pereţi sau în telefon, primeşti un invariabil "daaa' ceee-aaaaiii, doooomneee ?!" (sau "fă", după caz şi cartier de provenienţă). Incident bun de molfăit minute bune după, la braţ cu tovarăşele de ocupat trotuarul.

Proastele ignoră pictogramele de pe scara rulantă şi staţionează pe stînga, gîndindu-se probabil că urmele de paşi în mişcare sînt o toană de designer frustrat de la metrou. Că veni vorba, în subteran nu e semnal chiar peste tot, dar în autobuz sau în tramvai proastele te ţin la curent cu toate problemele lor zilnice, conversîndu-se interminabil şi răcnit cu partenerul de viaţă, cu copiii sau pur şi simplu cu alte proaste (vezi mai sus).

Proastele te îndrumă conştiincios şi greşit, deşi habar n-au de strada de care ai întrebat. Te informează că n-au la raft produsul care le stă sub nas şi se hlizesc/fugăresc/înjură/blestemă peste capul tău cu colegii de tură. Proastele se caută de card abia în dreptul bancomatului, iar după portofel sau bonuri de masă scurmă doar cînd li s-a pus şi ultimul produs în pungă. În nici un caz la coadă, în timp ce aşteaptă.

Proastele nu merită contemplate. Nici tolerate. Proastele trebuie împinse, apostrofate, bălăcărite. Trezite. Scuturate. Poate că o parte din ele se vor deştepta. Cel mai probabil de frică. Şi poate că proastele de mîine le vor înlocui într-un ritm mai lent decît cel în care pălmuim proastele de azi.