De bine

Un an întreg ne străduim. Ne luptăm. Ne dorim să ne iasă bine.

De la anul, o luăm de la capăt. Ne fixăm obiective şi atacăm începuturi.

Între toate astea, căutăm cîteva clipe cu noi înşine. Sau cu cei parte din noi. Cam în perioada asta, după socotelile mele...

Cînd le găsim, sîntem cu adevărat fericiţi.

Să aveţi un An Nou bun !


mai mult

Pălăria cu ministeriabili

Ca să încheie săptămîna de lucru în forţă şi să lase presei un subiect bun de comentat tot week-end-ul, alianţa de guvernare a făcut şi ultima desemnare. Nu cred că alianţa PDL-PSD a optat pentru păstrarea la justiţie a lui Cătălin Predoiu datorită fenomenalei lui prestaţii din cele cîteva luni de mandat sau respectului de care s-ar bucura printre liderii celor două formaţiuni componente.

Nu cred nici în teoria că nominalizarea a fost făcută "ca să spargă PNL", în sensul că dă semnalul aşteptatei migraţii spre cei de la putere. A, dacă reuşeşte şi asta, cu atît mai bine, şi-or fi zis Boc şi Geoană. Mi se pare, mai degrabă, că propunerea are alte obiective: să menţină un ministru convenabil, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca nici una din părţi să nu aibă suprize şi, pe de altă parte, să arate ce maximă deschidere au partenerii de guvernare neinteresîndu-i că ministeriabilul vine taman de la rivalul lor politic. Adică, din punctul lor de vedere, mai independent de-atît nu se poate.

Numirea lui Predoiu seara tîrziu, înainte de culcare, încheie seria extragerilor de ministeriabili din urna negocierilor prelungite şi complicate. Începute, de altfel, cu împărţirea portofoliilor, agenţiilor, şefiilor de comisii, prefecturilor şi deconcentratelor după principii rezultate din precedente negocieri, prelungite şi complicate. Sau, poate, în fond, mai simple decît ne imaginăm...

Poza de familie e cît se poate de bălţată. Pe de-o parte, figuri recognoscibile, asociate altor guvernări şi creditate cu competenţa automat derivată din ocuparea anterioară a unor fotolii - vezi Ecaterina Andronescu, Cristian Diaconescu, Adriean Videanu sau Vasile Blaga. Pe de altă parte, nume "noi" în această postură, menţionate atunci cînd se vorbeşte de "promovarea tinerilor" şi "primenirea clasei politice": Monica Iacob-Ridzi, Theodor Paleologu, Victor Ponta sau chiar Elena Udrea. Totul garnisit cu cîteva personaje a căror prezenţă în acest cabinet pare să fie legată strict de plata unor datorii financiare de campanie, cum ar fi Ionuţ Bazac sau Gabriel Oprea.

Nu ştiu de ce, dar nu mi se pare genul de cabinet făcut să dureze. Poate nu eram obişnuiţi cu genul ăsta de negocieri într-o coaliţie nemaiîntîlnită pînă acum şi-atunci numirile au părut scoase cu forcepsul. Dar nici coaliţia în sine nu mi se pare făcută să dureze
şi-atunci, revenind la cabinet, nu îi văd nici pe Bazac, nici pe Udrea gîndindu-se să dezvolte vreo lungă poveste de dragoste cu fotoliile lor de la ministere. Pare genul de alcătuire care să dea un pic din orice, să bifeze cît mai multe capitole, fără să spună, în fond, nimic. O improvizaţie de trecut anul.

Însă grija componenţei guvernului cred că e ultima pe lista coaliţiei. Împărţirea atît de minuţioasă pe feude şi plantaţii, la care asistăm zilele astea, îşi va menţine cea mai mare parte din efecte pe termen lung, probabil chiar dincolo de actuala legislatură. Şi oricum mult mai mult decît termenul de valabilitate al cabinetului Boc. Cred că asta ar trebui să ne dea de gîndit, şi mai puţin că Udrea sau Bazac vor ajunge miniştri.


mai mult

Domnia cantităţii şi cantitatea domniei

Nu mă aştept ca Băsescu să-şi folosească recent cîştigata influenţă în guvern în sens constructiv. (Bine, nu mă aştept nici să saboteze sistematic eventualele decizii strategice ale executivului care ar face bine ţării... alea cîte or fi ele). Băsescu va încerca să forţeze, evident, unele decizii care i-ar folosi, de tipul majorării salariilor profesorilor, dacă o fi cineva nebun să ia o astfel de măsură (ştiu, nu sînt simpatic). De restul probabil că nu se va sinchisi, doar pentru asta avem economişti şi finanţişti. În schimb, fire conflictuală fiind, preşedintele va folosi accesul practic nelimitat în treburile guvernului pentru a extrage acele informaţii care să-i folosească în momentul - destul de apropiat, după părerea mea - în care să i-o tragă cabinetului Boc (dacă o mai fi Boc pe vremea aia...). Este situaţia cea mai convenabilă pentru un preşedinte mereu "anti-sistem", cu atît mai mult cu cît criza va oferi teren pentru exprimarea nemulţumirilor, iar pe deasupra guvernul este rezultatul unei alianţe extrem de controversate.

Pentru că, da, Băsescu va avea grijă să reamintească tuturor cît de ilegitimă este această alianţă. Nu azi, nu mîine, dar probabil peste
3-4 luni. Asta va fi placa destinată fanaticilor preşedintelui, cei care, indiferent ce (le-)ar face Băsescu, îl vor privi cu adulaţie şi-i vor justifica toate gesturile, oricît de contradictorii.

Acest nucleu dur se va reduce văzînd cu ochii; marea scîrbă a început odată cu primele gesturi de tandreţe între PSD+PC şi PD-L şi are toate motivele să crească. Şi-atunci, întrebarea firească este: de unde speră Băsescu să mai adune voturi, dat fiind că şi-a îndepărtat cu bună-ştiinţă fanii ? Simplu: de oriunde altundeva. Dar în special de la electoratul PSD, convins între timp de bunele intenţii ale preşedintelui faţă de stînga. Trădare ? Nicidecum, e un cuvînt prea mare pentru o cauză atît de mică. Doar pragmatism împins la extrem şi un calcul ambiţios (mai lipsit de şanse ca oricînd, dar
asta-l face şi mai atractiv în ochii preşedintelui) că voturile sînt voturi şi-atît. Şi că, bineînţeles, stînga nu va produce un contracandidat pe măsură.

În rezumat, pentru Băsescu nu contează cîtuşi de puţin cine îl ajută să obţină un nou mandat: că n-or fi profesorii şi or fi bişniţarii din Ferentari, pe cine interesează ? Un anume tip de electorat - cel cu orientare de dreapta, din clasa medie, animat de valori şi de judecăţi morale - va fi tranzacţionat pentru orice electorat - unul eterogen, de orientări ideologice diverse (a se include extremiştii lui Vadim sau exaltatii lui Becali), atunci cînd nu sînt incerte şi oscilante. Nu că toţi aceştia ar fi de calitate inferioară, vor fi doar de altă calitate decît votanţii consacraţi ai şefului statului.

De "domnia" acestei cantităţi va depinde cantitatea domniei preşedintelui.

mai mult

Primul şuierat de glonţ

Cu doar cîteva zile în urmă, politicienii şi jurnaliştii vorbeau despre necesitatea ca Theodor Stolojan, acum că a fost desemnat premier, să dea lămuriri despre toate episoadele tulburi din trecutul său şi în special despre istoria retragerii sale din 2004 în faţa lui Băsescu. Şi cînd colo, Stolojan nu numai că nu lămureşte nimic, dar se retrage iar, dînd o explicaţie încîlcită, aparent nemulţumit de condiţiile mariajului cu PSD+PC şi de faptul că nu-şi poate alege singur întreaga echipă.

Nu-l suspectez nici măcar pe Stolojan de atîta naivitate. Mai degrabă e primul pas dintr-un joc stabilit din timp, al cărui scop e să atragă atenţia asupra fragilităţii combinaţiei PSD+PC+PD-L. "Am serioase îndoieli asupra solidităţii acestei coaliţii", spune Tăriceanu. Probabil că asta e şi ideea: să avem cu toţii serioase îndoieli asupra trăiniciei acestei alianţe. Iată, oamenii de bază ai PD-L şi ai preşedintelui fug, chipurile, din calea ei, iar pariul meu e că nu va trece prea mult timp pînă ce Băsescu însuşi va începe să tragă la ţintă în ea. Pe principiul că el e oricum deasupra partidelor şi a trocurilor murdare făcute de acestea. Clarificările aşteptate de la Stolojan le va face probabil Băsescu, ca şi în 2004 - el a fost atunci cel care ne-a spus că Stolo ar fi bolnav, tot el ne va povesti peste cîteva luni cît de îngrozit şi scîrbit a fost Stolo de ce a aflat din culisele monstruoasei coaliţii. Şi va începe datul în guvern ca în sacul de box. Chiar şi cu faţa lui Boc desenată pe el.

De fapt, de Boc mi-e oarecum milă. Foarte probabil această coaliţie va ţine maximum un an, la finalul căruia Boc nu va mai fi nici
prim-ministru, nici primar la Cluj. O altă victimă colaterală...

E Băsescu pus acum într-o postură delicată ? Aparent da, spun comentatorii. În ce mă priveşte, cred că nu e decît un alt salt fără plasă din cele executate cu atîta plăcere de preşedinte. Situaţii aparent jenante, aparent imposibile, din care să iasă ca David Copperfield din cutie, în ultima clipă, în aplauzele mulţimii. Doar că Băsescu pare neobosit cînd e vorba de circ. Publicul însă dă semne de plictiseală !

mai mult

Furaţi odată maşina aia !

În cele din urmă au semnat.

Suspansul a fost nota dominantă în care România politică şi-a petrecut ultimele două săptămîni. UDMR a devenit vedeta de suprafaţă a unor negocieri interminabile, în timp ce în discuţiile cu uşile închise rolul principal îl vor fi avut, de bună seamă, tîrgurile strategice cu bătaie de un an. Anul electoral 2009.

PD-L a găsit, în ultima clipă şi degeaba, soluţia chinuită, dinainte ştiută, de a se ţine, chipurile, de cuvînt faţă de UDMR, invitînd-o să ia parte la guvernare din postura de executant - secretariate de stat. Şi tot cum era de aşteptat, Uniunea a refuzat jignită şi s-a retras în opoziţie. PSD+PC au acum şi pîrghiile guvernării, limitate probabil de înţelegerile de care vorbeam, dar şi confortul de a şti că, la un moment dat, opoziţia PNL-UDMR îi poate salva de această coaliţie prin moţiuni de cenzură, la care să participe ei înşişi cu doza anonimă de trădători strategici.

În ce-l priveşte, PD-L speră probabil să-i fi convins pe alegătorii săi mofluz-confuzi că a durat atît de mult pentru că el, PD-L, s-a chinuit pînă în ultima secundă să convingă PNL-ul să i se alăture. Care el, PNL, n-a vrut defel...

Durata mare a negocierilor sau, mai bine zis, ritmul în care s-au desfăşurat, a mai avut însă un scop important: crearea unui suspans chinuitor, la finalul căruia orice decizie să pară justificată. Boc, Geoană, Mitrea şi Năstase au ieşit cu figuri grave după fiecare repriză de 3 ore de discuţii, spunînd "era cît p'aci să ne-nţelegem, dar a mai apărut ceva...". Sau "am armonizat cam 90% din ce era de armonizat, numai că...". Asemeni hoţilor care se chinuie cu alarma de la maşina vecinului, pînă ce, după minute bune de opriri şi porniri, îţi vine să le strigi "Da' furaţi-o odată şi lăsaţi-ne să dormim !". Iar ţara vrea să fie linişte, că are şi alte treburi de Sărbători. Traian Băsescu ştie asta foarte bine: "Pe 22 decembrie o să avem guvern. Nu contează de care, dar o să avem.".

Ne vom mai distra o săptămînă ghicind şi pariind pe numele miniştrilor. Ce nu vom ghici prea curînd vor fi toate implicaţiile şi nuanţele acestei înţelegeri făcute în dispreţul votanţilor cu principii din ambele tabere. Ce pot însă ghici de pe-acum este că liniştea nu va dura prea mult. Criza poate fi şi pretextul unei despărţiri premature, aşa cum a fost liantul de faţadă al acestui mariaj. Nu ştiu însă dacă asta îl va mai ajuta foarte mult pe preşedinte, atunci cînd le va cere iarăşi votul susţinătorilor de pînă mai ieri.

mai mult

NeUDMRirile zilei

O zi de freamăt sub capac. Una din acele zile dintre două momente majore - cînd, dimpotrivă, freamătul e la vedere şi se materializează prin declaraţii - respectiv dintre anunţul că PDL şi PSD negociază şi se văd în tandem la guvernare (cu Stolojan premier, după cum am aflat între timp) şi tranşarea definitivă a situaţiei într-o formă sau alta, cu toate detaliile necesare

În acest răgaz (Adrian Năstase sugera azi ironic că negocierile bat pasul pe loc pentru că Băsescu e la Bruxelles şi nu poate fi deranjat) frămîntările de sub capac au produs mai multe teme.

În primul rînd, nevoia de a explica "de ce şi cum a fost posibil". Sau revenirea din şocul "Parteneriatului pentru România". Există cîteva argumente lansate în spaţiul public, dar, după părerea mea, valabile doar pînă la un punct: 1. PD-L, ca orice alt partid, a participat la alegeri ca să ajungă la putere, deci trebuia să ajungă cumva, oricum, la putere; 2. Această necesitate devine un imperativ naţional în condiţiile crizei; 3. Ar trebui să începem să ne obişnuim cu coaliţiile improbabile, care se poartă şi pe-afară, mai ales cînd ele sînt rezultatul slabei prezenţe la vot şi al unui sistem uninominal imperfect; 4. Un guvern minoritar ar fi fost trîntit la 3 luni după alegeri, cînd practic nu se mai pot face anticipate; 5. În politică nu e loc de moralitate, parcă stabilisem demult chestia asta.

Interesant e că exact această ultimă subliniere vine dinspre cercurile de intelectuali apropiaţi preşedintelui şi PD-L care, pînă acum zece zile, exact asta cereau: puţină moralitate chiar şi în politica dîmboviţeană, oameni noi şi mai puţin pătaţi, criterii de evaluare care să nu aibă neapărat legătură cu stomacul.

Lăsînd însă deoparte îndîrjirea cu care unii şi-au propus să ia scuipatul drept picături de ploaie, rămîne chestiunea adevăratului cîştig pentru PD-L după aceste alegeri. Prezenţa la guvernare poate fi un cîştig. Izolarea PNL poate fi un cîştig. După mine, însă, cel mai substanţial cîştig al PD-L ar fi fost păstrarea electoratului său. Am toate motivele să cred că mare parte din acesta nu va asculta foarte atent povestea cu criza, obiectivele politice şi nevoia de a înghiţi broaşte rîioase ca exerciţiu şi asta pentru că el şi-a dat votul împotriva PSD. PD-L a procedat ca Ministerul Sănătăţii cu campania de vaccinare anti-cancer de col uterin: a venit cu dozele şi acele direct la şcoală, fără să avertizeze sau să explice, ori asta era un minimum necesar faţă de un electorat motivat de valori şi de aversiunea faţă de PSD. Poate că un guvern minoritar PD-L + UDMR ar fi rezistat mai mult de 3 luni, la un troc cu social-democraţii făcut strict pentru anul 2009. Poate, ba chiar probabil, că proaspeţii parlamentari nu şi-ar fi dorit nişte anticipate care să le şubrezească şi mai mult şansele la un scaun. Sau poate că guvernul PD-L ar fi căzut la vreo moţiune, dar ar fi rămas dubla victorie a încercării de a guverna, pe de o parte, şi de a rezista oricăror tîrguri discutabile, pe de alta. Totul ridicat la pătrat de succesul lui Băsescu în alegeri. Dar asta, desigur, e părerea celor care (mai) cred în simbolistica lui Moş Crăciun...

A doua temă a zilei e din categoria "speranţa moare ultima". Şi anume că PNL nu şi-ar fi spus încă ultimul cuvînt. A existat încă de la început şcoala de gîndire după care PDL va mima negocieri cu PSD ca să poată abate atenţia de la adevăratele discuţii, cele cu un PNL care trebuie convins să renunţe la Tăriceanu ş.a.m.d. Cred că spaţiul de manevră a fost epuizat aici: liberalii ar fi vrut un premier care să garanteze că nu se vor trezi mătrăşiţi din guvern de colegii pedelişti, iar pedeliştii nu vor neam această chestie. Fair enough de ambele părţi, deci blocaj perfect! PNL mi se pare candidatul sigur (şi singur) la opoziţie.

Că veni vorba, a treia frămîntare e că majoritatea e prea majoritate şi opoziţia lipseşte aproape cu desăvîrşire. Aici sînt de acord cu Boc: nu e treaba unui partid care se chinuie să facă guvernul (fie el PD-L sau PSD) să ducă grija opoziţiei, mai ales că teoretic un partid sau o alianţă putea să cîştige de la bun început 60-65% din voturi, ca prin anii '90 sau cum se mai întîmplă prin alte părţi. Opoziţie pot face unei guvernări şi sindicatele, şi societatea civilă, şi intelectualii (cîţi or mai fi rămas în afara vrăjii băsesciene) etc. PNL n-are decît să capitalizeze sau să încerce să-i atragă şi pe alţii în opoziţie, alături de el. Ceea ce oricum e foarte probabil să se întîmple din 2010.

În fine, poate cea mai discutată chestiune a zilei este rolul de buturugă mică al UDMR, care poate răsturna carul mare al frăţiei pesedisto-pedeliste pe cale să se oficializeze. Alin Teodorescu a explicat aseară de ce ar vrea PSD să nu intre cu UDMR la guvernare: dacă la o adică PD-L decide să se debaraseze de social-democraţi, să nu aibă cu cine rămîne la guvernare. Greşit, zice chiar UDMR. Nimic n-o împiedică să se lipească mai tîrziu, chiar dacă iniţial trădată, pentru că Uniunea are obiectivele ei şi ele vizează musai participarea - cu oricine - la guvernare. Mult mai plauzibilă mi se pare explicaţia lui Alin Fumurescu: PSD vrea UDMR în opoziţie ca la o adică să aibă cine să depună, alături de liberali, moţiuni de cenzură împotriva guvernului, iar social-democraţii să scape de grija ruperii coaliţiei cu propriile mînuţe.

Asta dacă nu cumva UDMR e pretextul şi pentru PSD şi pentru PD-L să abandoneze, totuşi discuţiile, după ce, bineînţeles, vor fi făcut un alt pact, doar că pe sub masă, de trecut amiabil anul alegerilor prezidenţiale.

mai mult

Dă-le, să tacă !

Stolojan a fost desemnat premier, aşa cum am presupus că se va întîmpla. Băsescu a introdus prima nuanţă de "moralitate" în tîrgul PDL-PSD: Stolo trebuie să stea 4 ani, partidele nu vor împărţi mandatul pe din două, potrivit intereselor politice. A doua nuanţă: Stolojan nu a vorbit despre un guvern "paritar" PD-L + PSD, ci a indicat că în următoarele zile va "colabora cu reprezentanţii PSD şi UDMR, cele două partide care şi-au manifestat dorinţa de a participa la guvernare". Declaraţie menită să atenueze impresia că partidul său şi social-democraţii împart imoral caşcavalul pe din două şi să inducă, uşor-uşor, ideea că va încerca formarea unui guvern de largă reprezentare, potrivit să înfrunte criza.

După aperitiv şi ţuică, Boc ne-a servit, pragmatic şi însufleţit, felul principal: "Putem oferi împreună un program de guvernare fără distrugerea identităţii politice a celor două partide. Vom menţine cota unică dar vom avea şi soluţii de stînga pentru cei cu venituri mici. Vrem să demonstrăm că politicienii, stînga şi dreapta împreună, pot să rezolve problemele românilor".

Tîrgul încearcă să se susţină pe 3 premise, în ordinea în care decurg din declaraţiile lui Boc:

1. Că electoratul PD-L nu a fost niciodată cu adevărat interesat de profilul ideologic al partidului, dat fiind că partidul oricum n-a avut (nici cînd se numea PD) o ideologie clară;
2. Că electoratului PSD în special, dar şi electoratului PD-L şi oricui, în general, le închizi uşor gura dacă le dai ceva;
3. Că lumea e atît de speriată de criză încît orice formulă e de acceptat.

Parţial adevărate toate, după părerea mea. Dar nu atît de convingătoare pentru toţi şi nici rezistente pe termen lung (mă rog, dacă asta contează în acest parteneriat).

În primul rînd, şi cel mai important aspect, electoratul PD-L, aşa afon ideologic cum e sau cum e considerat de Boc & co., are în schimb nişte criterii morale de evaluare, are nişte valori pe care chiar liderii PD-L le-au proclamat încă de pe vremea Alianţei şi cu atît mai abitir în ultimii doi ani. Şi principalul argument de susţinere a partidului era lupta împotriva corupţiei şi (implicit) a baronilor PSD. Lucrul cel mai reprobabil în legătură cu guvernarea minoritară PNL era tocmai aşa-zisul parteneriat pe sub masă cu social-democraţii. Aşa cum şi votul din 2004 a fost bazat pe spiritul luptei împotriva PSD şi a tîrgurilor murdare, nu văd de ce acesta ar înceta să funcţioneze acum. Generaţia care a vrut schimbarea atunci nu e nici bătrînă, nici adormită, nici brusc dezinteresată de politic. Dacă n-a fost in corpore la vot e şi poate pentru că a trăit patru ani mai bine şi n-a mai simţit nevoia unei lupte îndîrjite ca înainte, dar nu te poţi culca la nesfîrşit pe urechea asta.

Să fie clar, nu ideea colaborării dintre dreapta şi stînga e problema, ci dintre această "dreaptă" numită PD-L şi acea "stîngă" numită PSD, partidul căruia i s-au adresat toate invectivele posibile pînă acum o săptămînă. Flegma vine prea repede şi prea grea pe obrazul alegătorilor lui Blaga, Boagiu sau Paleologu.

Ca atare, pe mulţi dintre fanii de ieri ai PD-L îi aşteaptă probabil o scîrbă vecină cu cea de la finalul mandatului Convenţiei Democrate. Iar la pachet cu partidul lui de casă are de pierdut şi Traian Băsescu, artizanul acestei înţelegeri. Sau mai ales el, dat fiind anul electoral care îl aşteaptă.

Teza nr. 2 se bazează mai mult pe electoratul PSD - în general mai sărac şi mai puţin educat - care nu are în masă această teamă de asocieri. Pragmatic, va înghiţi orice formulă care-i aduce ceva uşor şi repede: aşa-numitele facilităţi fiscale (unele poate cuvenite), pensii mărite (unele poate cuvenite) şi în general orice fel de cadouri pe vreme de criză.

În fine, spectrul crizei poate funcţiona pe post de bau-bau, dar nu mult şi iarăşi nu pentru toată lumea. Problemele economice sînt de tratat cu maximă seriozitate şi ele ne vor afecta pe toţi într-o măsură sau alta. Dar cei care au strîmbat din nas la cererile de mărire a lefurilor profesorilor, de exemplu, sunt acum preveniţi şi vor fi atenţi: majorările de salarii (iarăşi poate unele cuvenite) nu sînt de făcut, de regulă, în vremuri de criză. O parte din clasa medie lucrează în domeniu sau are idee de politici economice. PNL o fi fost el trimis cu coada-ntre picioare în opoziţie, dar "răul" mai îndepărtat se uită mai uşor şi nu puţini vor fi cei care vor susţine că pe vremea liberalilor se trăia mai bine, cu toate gafele lor. Intenţia îmbinării de politici de dreapta cu politici de stînga o avea darul să adoarmă unele frămîntări ideologice, cîte or fi fiind, dar strict economic vorbind, e greu de crezut că va produce ceva eficient în aceste vremuri.

Rămîne, bineînţeles, ideea că totul este un nou mare aranjament al preşedintelui care-şi urmăreşte de fapt interesele politice şi execută totul în maniera imprevizibilă consacrată. Indiscutabil că pînă la un punct este aşa, dar mai mult ca oricînd, în vremuri de criză, orice gafe, certuri şi destrămări de guverne vor face rău populaţiei.

Pentru că am toate motivele să cred că datul de pomeni se va transforma la un moment dat în datul la gioale.


mai mult

De vină e... PNL ! Că n-au găsit altă rimă.

Am întîlnit, în cîteva ocazii, acea specie de părinţi care scuză pasiv orice porcărie făcută de copilul lor. Cei care ori n-au citit "Dl. Goe", ori n-au înţeles nimic. În loc să-i administreze odraslei porţia cuvenită de educaţie, sau să persevereze dacă n-au reuşit din prima, respectivii recurg la un repertoriu inepuizabil de circumstanţe atenuante. Cineva i-a provocat. Ceva n-a mers. Alţii sînt şi mai răi.

De ieri - ceva mai timid la început, mai apoi din ce în ce mai convins şi tăios - repertoriul de circumstanţe atenuante se conturează ameninţător: pe bloguri, în unele ziare, pe la televiziuni. Monstruoasa coaliţie PD-L + PSD e deja frecventabilă. Nici nu s-a bătut încă palma (personal, mă încăpăţînez să cred că nici nu se va bate, pînă la urmă) şi deja există "raţiuni solide" pentru un parteneriat care pînă mai ieri ar fi provocat bube pe pielea fină a analiştilor, comentatorilor şi membrilor de partid deopotrivă.

Una din ele e că ţara trebuie totuşi guvernată de cineva şi cu cît mai repede, cu atît mai bine. Că dacă nu, dă criza peste noi şi ne prinde nepregătiţi. O alta spune că dacă aritmetica votului a creat doi cîştigători, atunci suntem siliţi să acceptăm colaborarea - e o formă de împărţire a podiumului, nu ? Cea care le bate pe toate este însă cea a "aroganţei liberale". Pentru că PNL a avut pretenţii prea mari, PD-L a fost silit să se îndrepte spre ceilalţi. (La fel şi PSD, ca să fim riguroşi, dar pe ei nu-i suspectam oricum - nu-i aşa ? - de prea multă moralitate). Nu e tot: din teza presiunilor exagerate ale PNL decurge (iar ?!) cea a "răului cel mai mic": PNL oricum avea de gînd să guverneze cu social-democraţii, bine că le-a dejucat PD-L planurile ! Decît să mai fi rămas Tăriceanu, mai bine Mitrea vicepremier...

Şi cum orice pilulă amară trebuie învelită într-o glazură dulceagă de fabricatie străină, ni se aduce aminte că şi Obama a fost silit s-o coopteze pe Hillary în echipa lui. Ca să nu mai vorbim de dictonul care zice că orice politician bun trebuie să înghită zilnic o broască rîioasă pe stomacul gol, aşa, simbolic, să nu uite în ce treabă murdară s-a băgat. Şi doar Năstase e infinit mai delicat decît o broască rîioasă, of course.

În rezumat, dacă mîine palma se va bate totuşi, analiştii vor să ştiţi că PDL a fost forţat. Provocat. N-a vrut. N-a avut de ales. S-a plecat (omeneşte, că oameni sîntem) în faţa inevitabilului. PNL a dat primul. A ameninţat cu intrarea în opoziţie. A vrut postul de premier, ca garanţie că n-o să fie iar dinamitat de partenerii lui cu antecedente. Probabil că a procedat prost şi imoral, nimic de zis. Dar, formal, avînd doar 20%, el nu putea decît să fie invitat la guvernare de unul din cei doi grei şi nu i-a convenit nici o ofertă. În schimb, în ce-l priveşte, PD-L va fi făcut, conform declaraţiei lui Boc, un "compromis raţional".

Pe părinţii care le scuză odraslelor lor orice, care se uită în altă parte cînd progeniturile vandalizează troleibuzele sau fură de la colegi sau, mai tîrziu, îşi bat nevestele, îi pot înţelege. Sînt copiii lor şi cu asta basta - restul e relativ. Pot accepta, la limită, orbirea provocată de legătura de sînge. Dar cu un partid nu ai o relaţie de rudenie. Îl poţi renega oricînd. Sau poţi măcar să încerci să-l corijezi. A te uita însă în altă parte în timp ce el îşi bate joc de tine mi se pare prea mult. Doar dacă nu cumva de asta l-ai votat !

mai mult

Se schimbă ceva ?...

Acum cîteva minute, Mircea Geoană a anunţat rezultatul votului din partidul său: PSD nu vrea să treacă în opoziţie, ci vrea să negocieze formarea guvernului cu PD-L. Nimic surprinzător, din punctul meu de vedere. Am mai spus-o, nu la PSD era problema, mai degrabă PD-L ar avea de pierdut, la nivel de electorat şi imagine, în urma acestei asocieri. Iar întrebarea rămîne: va accepta PD-L ca, la finalul negocierilor, să intre totuşi într-o alianţă cu social-democraţii ? Boc a declarat că a luat notă, dar că va continua discuţiile, ca şi pînă acum, atît cu PSD cît şi cu PNL.

PSD a lăsat loc de variante cîştigătoare pentru toţi. A pus unele condiţii care dacă ies, cu atît mai bine, dacă nu - îi asigură oricum eventuale trocuri pe parcurs, contra unei susţineri punctuale timp de un an, a unui guvern minoritar PD-L.

Prima condiţie e sacul de pomeni. Liderii PSD vorbesc de pensii, protecţie socială, alte "măsuri anti-criză" prin care populaţia "să treacă mai uşor prin problemele economice". Pachetul ăsta ar putea fi mărul discordiei. PD-L ar putea spune că nu e de acord cu prea multe cadouri, iar PSD se va putea lăuda că el s-a bătut pentru mase, chiar dacă nu i-a ieşit...

A doua condiţie este excluderea explicită a UDMR din formula de guvernare, cel puţin în viziunea PSD. Faptul că PSD + PDL ar ajunge singure la 70% nu mi se pare de ajuns ca motiv. Nici indignarea de ultimă oră a PSD, care a descoperit că UDMR e un "partid etnic pe care organizaţiile din Ardeal îl înghit greu" şi care "se lipeşte" mereu la guvernare, astfel încît ar fi momentul să ia o pauză. Izgonirea UDMR ar putea fi obstacolul numărul doi, care să determine PD-L să zică nu unui parteneriat.

A treia condiţie nu a fost explicită, ci doar sugerată de liderii PSD: premierul să fie doi ani de la un partid, doi ani de la celălalt. Ar putea fi un al treilea motiv care să dea apă la moara unui refuz din partea democrat-liberalilor, care să invoce lipsa de moralitate şi mai ales de viziune strategică pentru ţară a unui astfel de troc.

De-a lungul anilor, politicienii români au ridicat la rang de artă sabotarea intenţionată a unor negocieri, pentru alte obiective paralele, pe termen lung. Au descoperit mereu, în ultima clipă, condiţii "esenţiale", care pînă mai ieri nici nu existau. Nu văd nici un motiv pentru care să nu facă la fel şi de data asta. După mine, deocamdată, nu se schimbă nimic. Rămîne cum am stabilit !

mai mult

De ce ar putea fi, pînă la urmă, tot Stolo premier

De cîteva zile asist la freamătul legat de desemnarea premierului şi, vorba bancului, "oricum aş asambla bicicleta asta, tot mitralieră-mi iese".

Premisa este că ne aşteaptă un an care va fi: 1. electoral; 2. de criză. Ca atare, cine va fi la guvernare trebuie să facă balet printre aceste două chestiuni. La primul capitol, trebuie ori să-şi asume riscul de a fi sacul de box al preşedintelui, ori să-l susţină deschis. La capitolul doi, trebuie să fie în stare să gestioneze inevitabile probleme.

Şi-acum, cine umple căsuţele, cine se potriveşte variantelor de mai
sus ? Şi mai ales cine vrea să mai rămînă în cursa asta ?

PNL are toate motivele să o abandoneze. În primul rînd, după patru ani de guvernare, e departe de a fi cu foamea-n gît. În al doilea rînd, retragerea în Opoziţie le-ar permite să adune capital electoral pe seama unui guvern pe care vor fi toţi ochii în vremuri de criză. Va putea oricînd să spună că ar fi continuat creşterea economică, şi în general că ar fi făcut şi ar fi dres – adică se retrage, cumva, în plină glorie (a se citi stabilitate). Şi în al treilea rînd, de ce ar guverna cu PD-L ca să fie iarăşi înţepat şi hărţuit după nici două săptămîni ? Opoziţia pare, cel puţin pentru un an, soluţia optimă pentru liberali. Mai ales dacă Tăriceanu vrea să adune capital pentru o candidatură la preşedinţia ţării.

Mai rămîn PSD şi PD-L, oricum primii doi clasaţi.

PD-L se vede, cumva, vioara întîi. Atîta a urlat că are trei mandate mai mult şi că România a votat dreapta, încît mi se pare că e obligat să nu treacă în opoziţie. La fel cum se declară capabil să gestioneze şi criza financiară. Dar e oportun pentru ei să guverneze cu PSD ? Băsescu va trebui să dea şi în ei, la nevoie, mai ales dacă e să dea premierul. Dincolo de orice, însă, o coaliţie va ruina susţinerea celor de dreapta faţă de PD-L şi Băsescu. S-ar dovedi că FSN chiar s-a refăcut, cum au prezis gurile rele, şi că lipsa de identitate a PD-L - pînă ieri tolerabilă de dragul unei cauze mai bune – ascundea, de fapt, înclinaţii de stînga.

În schimb, PSD e disperat să ajungă la guvernare. El poate fi sacul de box al preşedintelui, dar s-ar putea să vadă asta ca pe un risc minor, în comparaţie cu nevoia de a-şi reface resursele şi de a-şi potoli foamea care-l macină după patru ani de opoziţie. Cît despre gestionarea crizei, cred că asta îi preocupă cel mai puţin. Pe orice vreme, stînga ştie să dea, iar asta va păstra fidel electoratul de la ţară şi din urbanul mic, oricîte dezechilibre ar produce şi oricîte critici ar veni din alte direcţii.

Trăgînd linie, singurii care ar avea ezitări să guverneze cu ceilalţi sînt democrat-liberalii. Ca să evite această situaţie, ar putea propune un guvern minoritar. Măcar pentru un an, pînă trece Băsescu hopul. Şi de conivenţă cu PSD, căruia să-i fie aruncate mici ciolane pe traseu, să nu-i mai chiorăie maţele... După care mai vedem, mai negociază Hrebe ceva, că doar nu stă degeaba. Un astfel de guvern "de sacrificiu" PD-L trebuie condus de un om de sacrificiu: Theodor Stolojan. Antipatiei pe care o stîrneşte i se va opune aşa-zisa lui competenţă economică: "în vremuri de criză n-avem nevoie de personaje carismatice, ci de specialişti cu dinţii strînşi etc. etc." Iar Stolo e uşor dispensabil la nevoie, are deja imaginea unui om care a mai renunţat la cursele electorale în ultima clipă, for a greater good.

Şi dacă nu vă place bancul cu mitraliera, îl mai am şi pe cel cu aşchia lui Bulă, care, se ştie, s-a învîrtit ce s-a învîrtit... şi pînă la urmă tot în cur a intrat !

mai mult

Hillary de la Alianţa D.A.

E oficial: doamna Clinton a fost numită secretar de stat - şeful diplomaţiei - în cabinetul preşedintelui ales Barack Obama.

O vorbă spune să-ţi ţii prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape ! Obama a dat o dublă lovitură de maestru: a calmat spiritele în partid în urma confruntării din vară pentru obţinerea candidaturii democrate şi i-a încurcat doamnei senator planurile pentru o viitoare candidatură la preşedinţie, în 2012. Cam cum să faci parte patru ani din cercul cel mai apropiat de decizie al preşedintelui şi pe urmă să te apuci să-i critici public prestaţia şi politicile ?! Cum să-l desfiinţezi în campanie ca pe un incompetent căruia vrei să-i iei locul ? Tough job, Ms. Clinton !

Doar dacă nu cumva, cît a fost în vizită pe la noi, Hillary a studiat atent modelul românesc. În cazul ăsta, a aflat cu siguranţă că poţi guverna alături de un partid doi ani, pentru ca în următorii doi să-l hărţuieşti ca pe inamicul nr. 1 al naţiunii (rolurile sînt interşanjabile). Sau că, după ce l-ai criticat cu spume la gură, îi poţi cere din nou să guverneze alături de tine...

mai mult

Cum ar fi...

...daca PNL nu s-ar dovedi un fomist de putere care să vrea cu orice preţ din nou la guvernare ? Dacă n-ar face o alianţă cu PSD,
scîrbindu-şi de tot alegătorii care încă mai speră că jocul de-a susţinerea dintre cei doi, din ultimele 18 luni, n-a fost decît o chestie de conjunctură ? Dacă n-ar face nici jocurile PD-L, care probabil că îl va ataca din nou într-un guvern de coaliţie după nici două luni de parteneriat ?...

PNL are o baftă chioară la alegerile astea ! Ar putea să primească inclusiv postul de prim-ministru, pentru că şi PSD şi PD-L probabil că i l-ar da, într-un troc negociat la sînge. Sau ar putea să stea bine merci în opoziţie, ceea ce i-ar lăsa pe ceilalţi doi fie să coabiteze (dezastru ideologic şi de PR) sau să guverneze, ori unul ori altul, minoritar (dezastru procedural). Ba chiar în a doua situaţie va putea negocia punctual susţineri cu cei de la putere, sau demolări cu cei aflaţi alături de el în opoziţie.

Liberalii par să-şi savureze postura; în timp ce toată lumea se agită pe la televizor cu speculaţii, ei sînt singurii care evită orice pronosticuri şi au anunţat că fac declaraţii abia marţi, nu azi, motivînd că vor să le tihnească Ziua Naţională ! Şi probabil că nici mîine şi nici poimîine nu vor fi foarte darnici în declaraţii, aşa, să mai fiarbă lumea niţel în suc propriu...

Şi cum ar mai fi ca tot acest potenţial să fie spulberat într-o clipă, cînd nici nu te aştepţi, de imprevizibilul şi foarte inventivul Traian Băsescu ?!...


mai mult