Mi-a sunat la uşă PDL-ul

M-am uitat prin vizor şi era o fată cu tricou portocaliu, care mi-a zis că vrea "să-mi ofere o atenţie din partea PD-L". (Nu ştiu ce era, poate vreun calendar, că tot sîntem în mai). M-a frapat ceva şi am rugat-o să repete. A repetat. Pe urmă mi-am dat seama ce nu se potrivea. Subconştientul meu avea o problemă cu cuvîntul "atenţie". Mi-a declanşat o fulgerătoare asociere de idei din care ar fi reieşit că PD-L devine brusc atent la problemele mele, ceva de genul ăsta, fireşte că total deplasat...

Era clar că nu putea fi vorba decît de "o atenţie". Pentru că dacă
PD-L era atent cu mine, ca bucureştean, făcea altceva, pur şi simplu. Îmi făcea altă ofertă. Îmi propunea să-l iert pentru traumatizantul experiment Videanu. Îmi sugera că e de datoria oricărui partid să ia parte la lupta politică şi aş fi fost de acord că nu poate sta pe bară, oricîte bube-n cap ar avea. Îmi mulţumea că am înţeles deosebirea dintre proiecte concrete şi soluţii - adică a face - şi fantezii neghioabe plus afaceri şi interese - adică a te face ! Îmi arăta toate astea nu prin cuvinte sau afişe (sau poate calendare), ci propunîndu-mi singura candidatură din partea lui pe care aş fi putut s-o tratez cu respect. Liviu Negoiţă. Nu pentru că aş sta în sectorul 3 (nu stau) sau pentru că i-aş purta vreo simpatie deosebită. Ci pentru că PD-L mi-ar fi dovedit că e sensibil la pulsul Capitalei pe care vrea s-o cîştige. Pentru că ar fi arătat că e conectat la ce bucură, cît de cît, şi ce doare în oraşul ăsta. Ar fi arătat că ia în serios mulţumirile şi nemulţumirile. Ar fi demonstrat că ştie diferenţa dintre a face mult, fără să cotcodăceşti la fiecare ou produs, şi a justifica nimicul (bordurile included) printr-o mie de explicaţii savante. N-am primit însă nici atenţie, şi nici oferta asta. Am primit ceea ce era firesc doar după schemele şi jocurile din partid, am primit ceea ce era în logica unui vot politic în care merge orice.

Nu i-am deschis.