Factorul Videanu (sine ira et studio...)

Orice discuţie despre alegerile pentru Primăria Bucureştiului cred că trebuie să treacă pe la Videanu. Nepopular şi ineficient, mandatul lui e un punct de cotitură, un reper în funcţie de care viziunea noastră despre rezolvarea problemelor oraşului se va schimba.

Politic vorbind, prestaţia lui e un bun cal de bătaie pentru adversarii PD-L şi o povară pentru orice coleg de partid. (Singurul care ar fi
dus-o mai uşor ar fi fost, continui să cred, Liviu Negoiţă). E o povară şi pentru Videanu însuşi, în cazul unei candidaturi uninominale pentru Parlament sau alte demnităţi. Din punct de vedere managerial, este vorba de prima încercare, în mare parte eşuată, de adaptare la cerinţele unui proiect - amplu, greu - de transformare Capitalei.

De ce a fost mandatul lui Videanu atît de greu de înghiţit ? Poate şi din motivul profund omenesc că este cel mai aproape în timp. Avem tendinţa să uităm relele ceva mai îndepărtate şi să ne concentrăm pe ceea ce ne toacă nervii în prezent. Apoi, pentru că problemele pe care a fost chemat să le rezolve, problemele Bucureştiului sufocat de azi, sînt mult mai complexe decît cele ale Capitalei din ’92, ’96 sau chiar 2000.

Cel mai important motiv pentru care mandatul Videanu a fost unul traumatizant este însă, după mine, dezamăgirea pe care a produs-o. Bucureştenii se aşteptau ca un primar de centru-dreapta, cu un background managerial consistent, cu recomandarea celui mai popular om al momentului, preşedintele Băsescu, cu un consiliu general de aceeaşi culoare politică să (înceapă să) rezolve altfel problemele unei Capitale în transformare. Însă Videanu a spart capul ideilor bune printr-o execuţie lamentabilă.

Da, trebuia ca bulevardele să fie nu doar asfaltate, ci şi lucrate temeinic, în adîncime, pentru schimbarea unei întregi infrastructuri: ţevi de gaze sau apă, fundaţii de drum, cabluri electrice. Dar nu prin scurmarea lor şi lăsarea în standby cu săptămînile. Nu cu echipe care să se calce pe picioare, stricînd ziua ce s-a lucrat noaptea şi invers. Nu cu Dorei care să dea cu tîrnăcopul aiurea, lasînd în beznă cartiere întregi.

Da, trebuia ca liniile zgomotoase şi şubrede de tramvai să fie schimbate. Dar nu pe parcursul unui an întreg, prin evidente trageri de timp, cum ar fi terminarea a 99% din lucrare în 3 luni şi lăsarea utilajelor pe traseu vreme de alte 9...

Da, trebuia ca zone întregi să fie reconfigurate urbanistic, de la starea drumurilor pînă la gurile de metrou sau parcursul tramvaielor. Dar nu simultan cu închiderea, în aceleaşi scopuri, a zonelor adiacente, folosite ca rute alternative (cazul zonelor Colentina-Obor-Mihai Bravu-Ştefan cel Mare-Floreasca-Barbu Văcărescu, la care se lucra în paralel, este de notorietate pentru haosul produs).

Videanu a început, e drept, să facă lucrurile care se cereau făcute, dar greu şi cu multe neajunsuri. Şi nu cred că merită o statuie pentru că a fost primul care a dat piept cu ele, aşa cum consideră puţinii lui apărători. N-a făcut decît să recupereze din timpul pierdut de predecesorii săi şi să ia notă că problemele oraşului s-au schimbat mult, generînd o presiune de neimaginat în urmă cu 10 ani. Băsescu a avut scuza lipsei unor pîrghii: Consiliul General ostil, dispoziţii potrivnice ale administraţiei centrale conduse de PSD, sectoare rebele. Videanu a fost scutit de toate astea.

Actualul primar n-a ratat numai lucrurile pe care le-a început, ci şi pe cele care puteau fi continuate altfel. N-a oprit seria construcţiilor aberant plasate şi a defrişărilor de spaţii verzi, posibile prin autorizaţii suspecte de şpăgi monstruoase. Problemele de trafic n-au fost ameliorate, ci au atins apogeul. N-a apărut nici un plan care să facă din Bucureşti o capitală vizitabilă, la nivelul altora din UE. N-a dispărut nici aerul kitsch al unui oraş în care abundă ceasurile de intersecţie şi în care apar indicatoare rutiere pe papainoage care iau faţa statuilor de la Universitate. Autobuzele aglomerate, semafoarele mereu stricate de cîte-o ploaie, cîinii vagabonzi n-au dispărut din conversaţiile zilnice ale bucureştenilor.

Este evident că nu Adriean Videanu personal trebuia să toarne asfaltul mai repede, să mînuiască picamerul mai cu folos sau să elaboreze scheme de fluidizare a traficului. Dar faptul că nu a pretins de la oamenii săi toate aceste lucruri îl face vinovatul principal. Primăria, în numele cetăţenilor, este beneficiarul tuturor lucrărilor din Capitală şi trebuie să se asigure că acestea decurg corespunzător, cu rezultate pe măsură. Ca ales direct al bucureştenilor, primarul este cel care dă socoteală şi de aceea trebuie, la rîndul lui să ceară socoteală, din aproape în aproape. De la şefii de direcţii, aceştia de la funcţionari, aceştia de la firmele de pe teren, acestea de la inginerii lor, aceştia de la lucrătorii de pe stradă şi aşa mai departe. Lăsat la voia întîmplării de către primar, acest lanţ a funcţionat prost, nu au existat presiunile care să genereze un alt ritm şi o altă consistenţă a lucrărilor. Publicul nu este specialistul, dar atunci cînd ceva îl incomodează peste măsură, atunci cînd semnalează deficienţe şi cînd mai propune şi soluţii, merită să îi iei doleanţele în seamă, pentru că aşa faci diferenţa între a lucra pentru tine sau pentru cîştigătorii licitaţiilor şi a lucra pentru cei care te-au ales.

În fine, Videanu a dovedit că nu poate gestiona comunicarea cu publicul şi presa - lucru esenţial atunci cînd e vorba de măsuri laborioase şi nepopulare. Să-ţi explici iniţiativele prin fraze savante şi aiuritoare, adresate unui public şi-aşa cu nervii la pămînt, s-a dovedit cît se poate de contraproductiv. Să lipseşti din spaţiul public în momentele de criză şi să nu poţi justifica acest lucru îţi aduce alte bile negre. Să nu iei aminte la temele de discuţie sensibile te face uşor o ţintă, atunci cînd şi ultimul şofer de camion cu patru clase rîde de bordurile tale.

Unul din marile merite – indirecte, însă – ale lui Videanu este că ne va lecui de votul politic. (Dacă Băsescu ar fi rămas primar şi nu renunţa la funcţie pentru a fi preşedinte, probabil meritul i-ar fi revenit lui). De la foştii primari de dreapta sau centru-dreapta locuitorii Capitalei n-au avut mari aşteptări. Era însă o chestie de prestigiu post-revoluţionar să demonstrezi că Bucureştiul e anti-comunist, anti-Iliescu, anti-PDSR/PSD. Numai că, vezi mai sus, epocile s-au schimbat, iar problemele complexe, sufocante, ale Capitalei de azi reclamă eficienţă managerială, soluţii pe măsură, nu doar discursuri, manevre politice sau lamentări. Oricît am ţine cu dinţii, ca bucureşteni, de o tradiţie, oricare ar fi ea (la cea anti-stînga unele sectoare au renunţat, de altfel, de vreo două mandate încoace), sînt convins că de-acum înainte vom acorda mult mai multă atenţie programelor orientate pe soluţii şi candidaţilor despre care instinctul nostru ne spune că ar putea face nu tot, dar măcar ceva mai mult decît pînă acum.