NeUDMRirile zilei

O zi de freamăt sub capac. Una din acele zile dintre două momente majore - cînd, dimpotrivă, freamătul e la vedere şi se materializează prin declaraţii - respectiv dintre anunţul că PDL şi PSD negociază şi se văd în tandem la guvernare (cu Stolojan premier, după cum am aflat între timp) şi tranşarea definitivă a situaţiei într-o formă sau alta, cu toate detaliile necesare

În acest răgaz (Adrian Năstase sugera azi ironic că negocierile bat pasul pe loc pentru că Băsescu e la Bruxelles şi nu poate fi deranjat) frămîntările de sub capac au produs mai multe teme.

În primul rînd, nevoia de a explica "de ce şi cum a fost posibil". Sau revenirea din şocul "Parteneriatului pentru România". Există cîteva argumente lansate în spaţiul public, dar, după părerea mea, valabile doar pînă la un punct: 1. PD-L, ca orice alt partid, a participat la alegeri ca să ajungă la putere, deci trebuia să ajungă cumva, oricum, la putere; 2. Această necesitate devine un imperativ naţional în condiţiile crizei; 3. Ar trebui să începem să ne obişnuim cu coaliţiile improbabile, care se poartă şi pe-afară, mai ales cînd ele sînt rezultatul slabei prezenţe la vot şi al unui sistem uninominal imperfect; 4. Un guvern minoritar ar fi fost trîntit la 3 luni după alegeri, cînd practic nu se mai pot face anticipate; 5. În politică nu e loc de moralitate, parcă stabilisem demult chestia asta.

Interesant e că exact această ultimă subliniere vine dinspre cercurile de intelectuali apropiaţi preşedintelui şi PD-L care, pînă acum zece zile, exact asta cereau: puţină moralitate chiar şi în politica dîmboviţeană, oameni noi şi mai puţin pătaţi, criterii de evaluare care să nu aibă neapărat legătură cu stomacul.

Lăsînd însă deoparte îndîrjirea cu care unii şi-au propus să ia scuipatul drept picături de ploaie, rămîne chestiunea adevăratului cîştig pentru PD-L după aceste alegeri. Prezenţa la guvernare poate fi un cîştig. Izolarea PNL poate fi un cîştig. După mine, însă, cel mai substanţial cîştig al PD-L ar fi fost păstrarea electoratului său. Am toate motivele să cred că mare parte din acesta nu va asculta foarte atent povestea cu criza, obiectivele politice şi nevoia de a înghiţi broaşte rîioase ca exerciţiu şi asta pentru că el şi-a dat votul împotriva PSD. PD-L a procedat ca Ministerul Sănătăţii cu campania de vaccinare anti-cancer de col uterin: a venit cu dozele şi acele direct la şcoală, fără să avertizeze sau să explice, ori asta era un minimum necesar faţă de un electorat motivat de valori şi de aversiunea faţă de PSD. Poate că un guvern minoritar PD-L + UDMR ar fi rezistat mai mult de 3 luni, la un troc cu social-democraţii făcut strict pentru anul 2009. Poate, ba chiar probabil, că proaspeţii parlamentari nu şi-ar fi dorit nişte anticipate care să le şubrezească şi mai mult şansele la un scaun. Sau poate că guvernul PD-L ar fi căzut la vreo moţiune, dar ar fi rămas dubla victorie a încercării de a guverna, pe de o parte, şi de a rezista oricăror tîrguri discutabile, pe de alta. Totul ridicat la pătrat de succesul lui Băsescu în alegeri. Dar asta, desigur, e părerea celor care (mai) cred în simbolistica lui Moş Crăciun...

A doua temă a zilei e din categoria "speranţa moare ultima". Şi anume că PNL nu şi-ar fi spus încă ultimul cuvînt. A existat încă de la început şcoala de gîndire după care PDL va mima negocieri cu PSD ca să poată abate atenţia de la adevăratele discuţii, cele cu un PNL care trebuie convins să renunţe la Tăriceanu ş.a.m.d. Cred că spaţiul de manevră a fost epuizat aici: liberalii ar fi vrut un premier care să garanteze că nu se vor trezi mătrăşiţi din guvern de colegii pedelişti, iar pedeliştii nu vor neam această chestie. Fair enough de ambele părţi, deci blocaj perfect! PNL mi se pare candidatul sigur (şi singur) la opoziţie.

Că veni vorba, a treia frămîntare e că majoritatea e prea majoritate şi opoziţia lipseşte aproape cu desăvîrşire. Aici sînt de acord cu Boc: nu e treaba unui partid care se chinuie să facă guvernul (fie el PD-L sau PSD) să ducă grija opoziţiei, mai ales că teoretic un partid sau o alianţă putea să cîştige de la bun început 60-65% din voturi, ca prin anii '90 sau cum se mai întîmplă prin alte părţi. Opoziţie pot face unei guvernări şi sindicatele, şi societatea civilă, şi intelectualii (cîţi or mai fi rămas în afara vrăjii băsesciene) etc. PNL n-are decît să capitalizeze sau să încerce să-i atragă şi pe alţii în opoziţie, alături de el. Ceea ce oricum e foarte probabil să se întîmple din 2010.

În fine, poate cea mai discutată chestiune a zilei este rolul de buturugă mică al UDMR, care poate răsturna carul mare al frăţiei pesedisto-pedeliste pe cale să se oficializeze. Alin Teodorescu a explicat aseară de ce ar vrea PSD să nu intre cu UDMR la guvernare: dacă la o adică PD-L decide să se debaraseze de social-democraţi, să nu aibă cu cine rămîne la guvernare. Greşit, zice chiar UDMR. Nimic n-o împiedică să se lipească mai tîrziu, chiar dacă iniţial trădată, pentru că Uniunea are obiectivele ei şi ele vizează musai participarea - cu oricine - la guvernare. Mult mai plauzibilă mi se pare explicaţia lui Alin Fumurescu: PSD vrea UDMR în opoziţie ca la o adică să aibă cine să depună, alături de liberali, moţiuni de cenzură împotriva guvernului, iar social-democraţii să scape de grija ruperii coaliţiei cu propriile mînuţe.

Asta dacă nu cumva UDMR e pretextul şi pentru PSD şi pentru PD-L să abandoneze, totuşi discuţiile, după ce, bineînţeles, vor fi făcut un alt pact, doar că pe sub masă, de trecut amiabil anul alegerilor prezidenţiale.