Treaba cu uninominalul

Deosebirea frapantă faţă de celelalte campanii pentru parlamentare este pădurea de chipuri. Înainte, pe panouri sau pe fluturaşi sau în ziare predominau logo-urile partidelor, alături de mesajele electorale şi arareori de cîte o figură de lider. Acum e o invazie de nume. E firesc – votul uninominal e legat de persoane mai mult ca în trecut. Nu e numai despre persoane, aşa cum ar părea la prima vedere şi cum lasă să se înţeleagă ONG-urile hiper-entuziaste, doar că personajele atîrnă mai greu în combinaţia dintre partid şi candidat.

Cu excepţia independenţilor, fiecare candidat provine, totuşi, de la un partid. Relaţia asta e esenţială. Alegătorul votează un om de la un partid. Ce face uninominalul este să cearnă persoanele. Pentru că circumscripţiile au fost împărţite în colegii (felii din judeţe sau municipii), teoretic există o apropiere mult mai mare între candidat şi populaţia pe care o reprezintă. Pentru că nu pot vota decît pentru un deputat şi un senator în colegiul meu, mă uit mai atent la persoanele propuse. Le e mai greu necunoscuţilor şi detestaţilor să mai prindă un loc pe liste fără ştiinţa alegătorului, ca înainte, cînd capetele de afiş momeau lumea iar cei de pe poziţia 20 intrau în siajul lor.

Partidele îşi vor promova mesajele în teritoriu pe mai multe voci ca înainte. Nu doar prin 2-3 lideri importanţi care să bată judeţul de la un cap la altul, ci prin tot atîţia purtători de mesaj cîte colegii există. Dincolo de mesajul comun pe care-l răspîndesc aceştia – şi anume politica partidului în diverse domenii – e de aşteptat ca fiecare candidat să nuanţeze şi să elaboreze pe anumite teme care i se par lui de interes în colegiul respectiv. În plus, va putea aloca mai mult timp "frăgezirii" electoratului, pentru că are de acoperit un teritoriu mai mic.

Dar din povestea asta cu teritoriul şi delimitarea geografică atît de complicată a colegiilor decurge şi o primă problemă: cunoaşterea corectă a candidaţilor. Să luăm ca exemplu un cartier uriaş cum e Colentina. Şoseaua cu acelaşi nume, care-l străbate, are numere de la 1 pînă la peste 400. Locuitorii zonei pică în vreo 3 colegii de deputat şi vreo două de senator. Delimitările nu ţin de o geometrie simplă, uşor de asimilat; singura soluţie e să consulţi hărţile electorale de la primărie sau de pe net. Există deja candidaţi care şi-au lipit din greşeală stickere pe uşile blocurilor din colegiul de peste drum şi probabil că există şi mai mulţi alegători care vor fi convinşi că votează cu cine trebuie. Pînă la urne, cînd se va dovedi că numele de pe afişul din scara blocului nu apare şi pe lista de candidaţi din colegiul cu pricina. Singura metodă ceva mai viabilă este fluturaşul. Un fluturaş iniţial, strecurat în cutia de scrisori, care să spună: tu votezi în colegiul X, iar eu sînt candidatul zonei tale, fii cu ochii pe mine şi nu mă confunda cu alţi candidaţi din zone limitrofe. Greu de imaginat. La fel cum e greu de imaginat un miting electoral într-un parc de la graniţa a 3 colegii...

O situaţie de genul ăsta îndeamnă la mai multă informare, chestie de salutat dacă s-ar şi produce (lucru de care mă îndoiesc). Dar principalul lucru de salutat este modul în care se vor influenţa partidul şi candidatul. E foarte posibil să simpatizez foarte mult un partid, dar să-i detest tocmai pe cei doi candidaţi pe care mi i-a propus pentru colegiul de deputat, respectiv de senator. Să zicem că, în opinia mea, aici s-au nimerit singurele uscăciuni ale pădurii, vreun fost securist sau activist de partid de pe vremuri sau pur şi simplu vreun ministru care a condus prost, pînă de curînd, domeniul în care lucrez. E foarte probabil să-mi caut alţi candidaţi, poate nu din partide radical diferite, dar asta înseamnă o pierdere pentru primul partid. Sau voi vota deputatul şi nu senatorul (sau invers), lăsînd partidul cu o pondere diferită în cele două camere.

La fel cum e posibil (deşi probabil mai rar) să-mi placă atît de mult candidatul încît să înghit şi formaţiunea din care vine, să mă las convins că un om ca el, alături de alţii la fel, pot schimba ceva într-un partid care nu mă inspiră prea mult.

Dar asta e teorie. Nu mai departe de acum patru luni, pe cei mai mulţi dintre bucureşteni i-a durut în cot de cine iese primar, iar cei care s-au mişcat totuşi pînă la urne l-au ales pe Oprescu. Aşa că pînă pe 30 noiembrie n-avem decît să ne jucăm de-a ghicitul...