Premier cu nume de criză

Premisele de la care se pleacă: 1. nici un partid sau alianţă nu va avea majoritatea necesară formării unui guvern monocolor;
2. implicit, numirea premierului de către preşedinte nu va fi o simplă formalitate.

Teoretic, se poate discuta de o coaliţie între primii clasaţi, PSD(+PC) şi PSD. Dar ea ar fi greu înghiţită de electoratul portocaliu, punîndu-l pe Băsescu într-o postură mai mult decît incomodă în anul în care vrea un nou mandat. După mine, varianta asta iese din discuţie (dacă o fi fost de fapt vreodată...).

Teoretic, o coaliţie PSD(+PC)cu PNL n-ar surprinde prea multă lume, dată fiind colaborarea tacită dintre ei în ultimul an şi jumătate. Argumente pro (din punctul lor de vedere): continuitatea PNL la guvernare, experienţă în gestionarea crizei, nepăsarea amîndurora faţă de acuzaţiile de "colaboraţionism" trans-ideologic... Tot teoretic, cei doi s-ar putea retrage în opoziţie, criticînd fiecare pas făcut de un posibil, dar improbabil guvern minoritar PD-L. Mă îndoiesc că preşedintelui îi va conveni să nu aibă de cine se lua un an întreg, înainte de alegeri.

Teoretic, o refacere a Alianţei DA (PNL+PD-L) ar fi binevenită din punctul de vedere al ambelor tabere, pentru că ar menţine o guvernare de dreapta şi ar satisface electoratul din 2004, divizat între timp din cauza lui Băsescu. Variantă improbabilă dacă liberalii se tem că vor fi iarăşi folosiţi ca sac de box (democraţii au demonstrat că îşi hărţuiesc partenerii în orice guvern de coaliţie). Dar posibilă, dacă taberele renunţă la nume de premieri ca Stolojan, respectiv Tăriceanu.

Şi totuşi, varianta cea mai probabilă mi se pare un guvern condus de un "tehnocrat" (poate nu Isărescu, poate nici Tănăsescu), cu o parte din portofolii deţinute de experţi şi restul atribuite partidelor parlamentare (adică 4, cu UDMR). În cazul PSD fie direct, fie unor "tehnicieni independenţi" afiliaţi de facto partidului. Totul de dragul responsabilităţii, acest cuvînt drag tuturor şi scos din pălărie mai ales în caz de impas sau de negocieri eşuate... Responsabilitate care în cazul de faţă ar însemna pregătirea ţării pentru efectele crizei şi gestionarea lor.

Nimeni nu s-ar putea bate cu această justificare onorabilă. E şi teritoriul prielnic conflictelor de operetă: PSD se va face că pretinde postul de premier, iar fanii lui Băsescu vor răsufla uşuraţi cînd acesta va refuza. Capra şi varza împăcate. Practic, partidele s-ar testa reciproc timp de un an, anul alegerilor prezidenţiale, pentru ca, după decembrie 2009, să se repoziţioneze în funcţie de cine va fi şeful statului. Băsescu va putea să intervină punctual, pe cîteva domenii favorite, sau va putea să încerce să conducă el (şi) guvernul, prin intermediul tehnocratului de serviciu...

Asta s-ar putea întîmpla după nişte alegeri în care participarea a fost redusă iar uninominalul a împărţit şi mai mult voturile şi după 18 ani de scrutine în care eram obişnuiţi cu rezultate relativ clare. Desigur, e doar o ipoteză. Dacă se confirmă, din decembrie n-o să mai vorbim de generalul Iarnă, ci de Premierul Criză.


mai mult

Oul sau găina

Ne-am plîns toată campania că aproape fiecare candidat a făcut, de fapt, pe primarul. S-a interesat de termoficare, de garaje, de pieţe, de canalizare sau spaţii verzi. Ne-am lamentat că prea puţine din temele abordate au o cît de mică legătură cu mandatul unui deputat sau senator. Iar cînd au, se referă invariabil la pensii sau sănătate ca şi concept general...

Aparent, politicienii sînt forţaţi de electorat să se comporte aşa. Am ascultat-o pe Adriana Săftoiu, candidat într-un colegiu cu 70 de comune undeva în judeţul Prahova, povestindu-şi experienţele de campanie. Dacă e să-i dai crezare - şi n-am nici un motiv să n-o fac - pentru alegători, în special pentru cei din mediul rural, totul se reduce la cînd pot fi şi ei racordaţi la gaze sau canalizare sau cum să li se asfalteze şi lor drumurile. Interes legitim, de altfel, într-o ţară din Europa secolului 21, dar care ţine mai ales de atribuţiile şi capacităţile primarilor.

Pe de o parte, oamenii nu fac altceva decît să ceară cu disperare oricui să le rezolve problemele. Pe de altă parte, li s-a inoculat, mai subtil sau mai pe faţă, ideea "dependenţei de centru". Lansată de primari şi uneori adevărată, teoria spune că dacă nu ai un preşedinte de consiliu judeţean favorabil, nu primeşti bani sau, mai rău, eşti sabotat în planurile tale de modernizare. De cînd cu uninominalul, teoria s-a transferat asupra parlamentarului de colegiu care, spre deosebire de cel intrat pe listă, ar avea interesul să-şi servească mai bine concetăţenii. Au fost de ajuns şi cîteva exemple: ca prin minune, odată cu vizita lui Hrebenciuc în colegiul din Bacău, au apărut nişte kilometri de drum asfaltat, iar cînd Voiculescu a plantat o schelă pe peretele unui bloc care avea nevoie de renovare, undeva în sectorul 4, oamenii au avut senzaţia că se poate dacă se trag sforile acolo unde trebuie.

Însă campania va trece şi vor descoperi că Voiculescu nu va avea nici chef şi mai ales nici pîrghii legislative pentru remedierea faţadelor scorojite ale blocurilor. La fel cum asfaltul din comune nu se va turna cu voie de la Parlament. Ce şanse are un candidat ca Adriana Săftoiu să le explice oamenilor că trebuie să preseze altundeva pentru rezolvarea problemelor şi să le clarifice motivele pentru care ar trebui, de fapt, s-o aleagă ? Cine va încerca să rupă acest cerc vicios fără teama de a se pomeni înjurat sau luat la palme ?

Candidaţii fac acest tip de campanie pentru că se simt forţaţi de aşteptările oamenilor. Oamenii persistă în falsele lor aşteptări pentru că îi văd pe politicieni aparent interesaţi de ele. Nu mai contează ce a fost mai întîi. Contează ce va fi dacă o mai ţinem mult aşa...

mai mult

Trompete pentru urechi înfundate

Preşedintele Băsescu le-a cerut din nou ieri românilor să meargă la vot. Dincolo de mesajul-standard pe care se presupune că trebuie
să-l transmită un şef de stat concetăţenilor săi în astfel de situaţii, bănuiesc că Băsescu e sincer îngrijorat.

Sînt convins, ca mulţi alţii, că data alegerilor a fost fixată în primul rînd în funcţie de interese politice. Clasa medie şi ceva mai instruită are obiceiul să profite de sărbătorile care se lipesc de week-end şi să plece din oraş. Mulţi se declară oricum dezamăgiţi de politicieni şi au acum un motiv în plus să-şi găsească ceva mai bun de făcut decît mersul la vot. Ca atare, în mediul urban rămîn pe-acasă pensionarii sau cei prea săraci să iasă din oraş în week-end şi fanaticii. Şi cum nu mai poţi vota în deplasare, cei care rămîn acasă între 28 noiembrie şi 1 decembrie devin foarte importanţi. Spre aceste categorii s-au îndreptat cu precădere plasele cu peşte sau fidea, găleţile de plastic, pixurile, tricourile sau şepcuţele... Sau ceva mărunt în plus la pensie, propus de PSD şi executat de PNL.

Preşedintele are aşadar motive să fie preocupat; aşa că a cerut responsabilitate. "E prima dată cînd politicul răspunde voinţei publicului", zice Băsescu despre votul uninominal. Dacă i-ar fi obsedat atît de tare chestia asta pe români, n-ar fi arătat sondajele o intenţie de vot atît de slabă şi n-ar fi fost nevoie de apelul preşedintelui, nu ? Băsescu se teme mai ales că primul afectat de absenteism şi dezinteres e PD-L - s-a văzut la locale cum l-au răsplătit cetăţenii sectorului 3 pe Liviu Negoiţă pentru realizările lui: l-au tratat cu flit în ziua votului. Clasa medie, studenţii, oamenii de afaceri au mereu lucruri mai bune de făcut în ziua alegerilor, şi nu neapărat pentru că pică lîngă o sărbătoare. Aşa că românii care stau cuminţi acasă vor decide cum arată viitorii 4 ani şi pentru românii care au plecat la picnic. Ceea ce, oricît ar iubi Băsescu "masele largi, populare", cred că scares the shit out of him !

mai mult

O stea a Nordului

Nuţi, mai învaţă, Lavinia, fă paşi, Brînduşa, habar n-ai de circ - faceţi loc şi luaţi exemplu ! Senzaţia media a momentului în Statele Unite este nimeni alta decît Sarah Palin.

De bine ce era considerată atît de pe dinafară în toate cele încît a compromis şansele lui McCain la preşedinţie, lui Palin i se solicită acum să apară la toate talk-show-urile, de la Oprah pînă la Jay Leno sau David Letterman, i se cere să scrie cărţi şi să apară în filme, i s-a propus să aibă propria emisiune TV. Dacă ar fi să onoreze toate cele 800 de invitaţii diferite pentru 2009, Sarah ar trebui să se afle cam de 3 ori pe zi la cîte un show sau la vreo dezbatere publică.

Întrebarea e: dacă viaţa, cariera şi prezenţa publică ale lui Palin li se par americanilor atît de interesante, de ce Dumnezeu nu i-au dat mai mult credit în alegeri ?

Oricum, dat fiind că veniturile din petrol ale Alaskai tot scad în ultima vreme, Sarah ar putea da o mînă de ajutor bugetului statului, cînd se va umple de bani din toate angajamentele propuse. Iar dacă stă suficient de mult pe la televizor - poate că de fapt asta i-a lipsit - va fi autoarea altei premiere politice americane, în 2012 - prima femeie preşedinte.


mai mult

Fără indulgenţă, pentru un plus de audienţă

După incidentul penibil din studioul B1 TV între Anca Constantinescu şi Marius Marinescu, parlamentari pretendenţi la noi mandate, Realitatea TV a anunţat cu surle şi trîmbiţe că refuză să mai îi primească pe cei doi la dezbateri electorale. Şi de-atîta indignare faţă de comportamentul celor doi, difuzează într-una, la fiecare jurnal şi în ediţii speciale de dezbateri, imaginile penibile de aseară. E ca în scenete: "tac, uite tac, nu mai zic nimic, să vezi cum nu mai deschid eu gura, nici un cuvînt nu mai spun, da' deloc, tăcere totală, mut sînt, nu mai scot o vorbă...".

Şi tot aşa...

mai mult

Cartuşe trase-n vînt

Am mai vorbit aici despre telefoanele cu mesaje înregistrate de la candidaţi. Personal, mi se par complet imbecile. Şi nu mă încălzeşte cu nimic că se poartă şi în America sau mai ştiu eu pe unde. Ideea de a asculta un robot care îndrugă verzi şi uscate fără a putea să întrebi sau să obiectezi mi se pare inacceptabilă. Aş mai înţelege dacă mesajul ar fi original şi adaptat cumva acestei forme de comunicare. Dacă mi-ar spune: "fii atent, sînt candidatul cutare şi voiam să-ţi spun că duminică votezi în colegiul X, ai grijă să nu te plimbi degeaba pe drumuri". Ori: "te-am sunat să-ţi dau adresa site-ului meu, afli de-acolo mai multe şi pe-ndelete". Poate chiar şi: "tot ceea ce trebuie să ţii minte despre mine e că eu sînt ăla care vrea legalizarea armelor". Ceva, orice, care să facă diferenţa şi să-mi fie comunicat într-o manieră rezonabilă.

Marii strategi ai campaniilor au reţinut din manualele lor răsuflate de marketing electoral doar partea cu timpul: să se încadreze mesajul într-un minut, ca să nu pierzi "interlocutorul" (vorba vine...). În schimb, toate înregistrările abundă în aceleaşi fraze goale care încep cu "vreau să fac" şi "ştiu că trebuie" şi se termină cu "să construim împreună" şi "numai alături vom reuşi", trecînd prin tot arsenalul de vorbe mari şi în acelaşi timp atît de mici.

Ei bine, astă-seară m-a sunat acasă Cristian Ţopescu. Toate cele de mai sus plus un bonus: Ţopescu nu candidează în colegiul meu ! Şi
m-a sunat la adresa unde domiciliez de ani de zile şi pe numărul de fix, acelaşi de ani de zile. Nici o şansă să mă fi mutat de curînd din colegiul lui senatorial. La conceperea de doi bani a mesajelor uite şi o execuţie de trei lei a campaniei ! Dacă (echipa lui) Ţopescu voia un mesaj general valabil prin care imaginea persoanei s-o salte pe cea a partidului, n-avea decît să-mi spună: "Poate că nu candidez în colegiul tău, dar vreau să ştii că sînt parte din echipa liberală pentru Bucureşti... dacă însemn ceva pentru tine...". Nimic din toate astea, în schimb din belşug despre "trebuie să" şi "numai împreună vom...".

Cel mai probabil – la cum a arătat campania asta – echipele au făcut totul la mişto şi-n doru' lelii, pentru că, nu-i aşa, ne-am asigurat locurile făcînd blaturi în fiecare colegiu pînă ce a ajuns să ne doară-n cot de ce şi cui spunem. Dar dacă Ţopescu e cumva excepţia care a depus interes şi efort în alegerile astea, atunci treaba e şi mai gravă. Cam ce încredere să am într-o echipă ai cărei jucători încurcă terenul ?...

mai mult

Cum mi-am petrecut campania electorală

La început am fost curios. (N-am forţat limita pînă la optimism, am zis să fiu rezonabil). Am golit zilnic cutia poştală. Nu prea m-am descurcat printre pliante, toate arătau la fel şi vorbeau despre aceleaşi lucruri. Ba, parcă cei de la PD-L insistau pe pensii... aşa... ca un adevărat partid de dreapta...

Pe urmă m-am amuzat. Un candidat dintr-un colegiu vecin şi-a lipit, din exces de zel, afişe pe toate uşile de la blocurile din cartierul meu, după care, realizînd greşeala, şi-a trimis iepuraşii să le răzuie conştiincios. Era să mănînce bătaie, lumea a crezut că vandalizează afişele concurenţei...

După ce m-am amuzat, m-am întristat. Nişte piţi de pe la nişte institute de apartament m-au sunat vrînd să ştie fie cu cine o să votez pentru prim-ministru (sic!), fie dacă am telefon mobil şi membri ai familiei cu vîrste peste 30 de ani. Vreo două au încercat chiar să mă convingă că e un apel spontan şi că numărul meu a fost generat de computer, uitînd că îmi prezentaseră taman candidaţii din colegiul meu !

Am răspuns şi la alte telefoane. Doar am răspuns, că de vorbit, au vorbit numai ei. Înregistraţi, pe bandă. Anca Boagiu a sunat cel mai des. Mi-a tot pomenit de Parlamentul European, deşi zău că aş fi vrut să ştiu mai multe despre cel de la Bucureşti. Cineva, nu mai ştiu cine, şi-a luat şi măsuri de precauţie: "Dacă nu vă interesează oferta noastră electorală, ne scuzaţi pentru deranj". Am apreciat.

Cînd nu m-am conversat cu robotul Ancăi sau cu operatoarele piţi,
m-am conversat cu nişte băieţi gelaţi care patrulau prin faţa blocului. Prima oară am crezut că sînt la ciordit. Pe urmă m-am lămurit, cînd unul m-a întrebat conspirativ: "Vreţi o broşură cu doamna Brînduşa ?". M-am simţit ca-n liceu, cînd Playboy-ul era de contrabandă... Şi, oricum, Brînduşa o fi lucrînd ea la circ, da' nu cred că ştie mişcări din alea... hm...

După cîteva zile, băieţeii bruneţei au dispărut - vecinii mei au fost foarte fericiţi, pentru că cele două microbuze de campanie de unde se dădeau fluturaşi ne ocupau locurile de parcare, şi-aşa pe sponci. Acum, îi mai deranjează - doar un pic - bannerele lui Adrian Neacşu, atîrnate de toţi stîlpii; de cînd cu vîntul ăsta de peste noapte, hîrîie aşa, un pic creepy...

Între telefoane şi iepuraşi de campanie cu pungi de diverse culori,
m-am uitat, bineînţeles, la televizor. Mi s-a părut că toţi dau pe dinafară de pasiune şi angajament. Cel mai tare mi s-a părut Voiculescu, m-a marcat un filmuleţ în care stătea pe patul unora, pe cuvertura aia bună, de musafiri, iar amărîţii de locatari de Ferentari îl ascultau sfioşi în picioare, de parcă ei erau scoşi la lecţie. A, şi să nu-l uit pe Vadim, care citea de pe o foaie: "să nu credeţi... ăăă... că o să ezit să-i bag pe mafioţi la puşcărie". Despre ceilalţi candidaţi n-am reţinut decît un singur lucru, că spoturile şi reportajele (?) lor de campanie au fost făcute de acelaşi student de anul I (cum student la ce ? la orice !) între două cursuri şi-un biliard. Probabil fratele operatoarei piţi.

Cu candidaţii nu m-am întîlnit. E drept, n-am fost prea des la piaţă şi suspectez că am fost depunctat din cauza asta. Am stat însă pe net destul de mult, sperînd că pe (puţinele) bloguri sau site-uri o să găsesc şi programul întîlnirilor cu cetăţenii. Că m-aş fi dus. Am găsit cîteva poze de la nişte întruniri, dar care cică deja avuseseră loc, deci ce folos ?! Acuma, ştiu şi eu... şi despre debarcarea pe Lună se zice că a fost un fals regizat în studio, pot eu să fiu sigur că Virgil Tudorache chiar s-a întîlnit cu profesorii ?...

În fine... Acum că greul a trecut, mai am o săptămînă în care să mă cert de complezenţă cu amicii mei care nu vor să meargă la vot. O să mă fac că nu-i înţeleg şi-o să le mai bag odată aia cu spiritul civic, nu-l lăsa pe altul să decidă pentru tine, poate chiar şi p-aia cu răul cel mai mic, mă rog, the usual stuff. După care o să rîdem cu toţii, ei chiar foarte tare, şi o să le povestească şi altora ce haios sînt şi ce bine se distrează cu mine şi ce păcat că nu vin şi eu cu ei la munte week-endul ăsta.

mai mult

Drama cu Obama

Ca să devii demnitar în administraţia americană trebuie să treci de o verificare (aşa-numitul "vetting") făcută de FBI şi alte agenţii ale statului: conflicte de interese, cazier, orice fel de alte probleme care ţi-ar putea afecta activitatea de membru al cabinetului.

Ancheta FBI-ului păleşte însă pe lîngă cercetarea paralelă făcută de Obama însuşi asupra potenţialilor colaboratori. Fosta Securitate comunistă ar putea lua lecţii: staff-ul lui vrea să ştie practic şi ce lapte ai supt - de la date financiare şi de business despre toţi membrii familiei pînă la - atenţie ! - jurnale şi însemnări personale. Probabil de teamă că ar putea scăpa vreodată în spaţiul public... Şi, ca să fim foarte la temă, ministeriabilii sînt întrebaţi inclusiv dacă au sau colaborează la vreun blog !

Pentru obsesia sa de a nu avea niciodată surprize în ce priveşte echipa sau mişcările politice, preşedintele ales a fost poreclit
"no-drama Obama". Această cercetare despre care chiar şi consilierii lui spun că e prea invazivă i-a făcut deja pe cîţiva specialişti foarte apreciaţi din sfera economică să-i dea cu flit lui Obama. Nu neapărat pentru că ar fi avut ceva de ascuns, ci pentru că "vetting"-ul ar fi ajuns să le ia la puricat inclusiv partenerii de afaceri, date confidenţiale din firmele unde lucrează sau contracte în derulare. Iar aici regulile sînt mai stricte chiar decît chestionarul paranoic al lui Obama.

Pentru că Hillary Clinton ar trebui să fie noul secretar de stat, afacerile şi averea lui Bill sînt cercetate cu lupa. Fiind vorba de un fost preşedinte, interesul presei e maxim, iar parte din datele obţinute transpiră constant către ziare, ceea ce i-a adus pe soţii Clinton în pragul crizei de nervi. Fostul cuplu prezidenţial se uită iar urît la Obama, ca pe vremea cînd Hillary se lupta cu el pentru candidatură.

Că veni vorba, "vetting" vine nici mai mult nici mai puţin decît de la veterinarian. E vorba de examenul care se făcea cailor de curse de către medicul veterinar, pentru a elimina orice risc în concurs. De aici termenul s-a extins la cercetarea situaţiei financiare sau juridice a unei persoane. În ce-o priveşte, Hillary cred că se va dovedi - să mă ierte doamna senator - un cal greu de încălecat...

mai mult

Cotul ironiei sorţii în stomacul conştiinţei

Cîţiva europarlamentari români au scuipat seminţe în capul conaţionalilor lor sud-dunăreni din Serbia şi Bulgaria, votînd împotriva recunoaşterii lor ca minoritate.

Cind am auzit de "votul cu cotul" am crezut că e o figură de stil a jurnalistilor, care să înlocuiască mult mai uzitatul "am votat cu curul", sau, mă rog, cum se spune despre orice alt lucru înfăptuit anapoda, în opoziţie faţă de ceva făcut "cu capul".

Cornelia Cazacu susţine că realmente a votat cu cotul, din greşeală, adică a apăsat aiurea pe buton. Nu ştiu cui voia să dea de fapt un cot - poate unui coleg cu care bîrfea la ora aia, neatentă la ce se discuta. Dar cea mai jalnică scuză mi se pare cea a lui Ilie Ilaşcu: "Nu puteam susţine o iniţiativă a UDMR, cînd eu sînt de la PRM".

E vorba de Ilaşcu, Ilie Ilaşcu, acel Ilie Ilaşcu care a stat întemniţat ani de zile, la un pas de moarte, pentru că a luptat împotriva unora care, susţinuţi de ruşi, voiau să plece cu o halcă de Republica Moldova şi susţineau, printre altele, că moldovenii nu au şi n-au avut vreodată nici în clin nici în mînecă cu românii. Acel Ilie Ilaşcu care, tocmai ca să demonstreze contrariul, şi-a luat cetăţenia română şi a devenit parlamentar la Bucureşti şi ulterior europarlamentar din partea României.

Mai e ceva de spus ?

mai mult

Patriotism cu miros de usturoi chinezesc

De cînd cu "criza" (mulţi vorbesc, puţini cunosc, dar asta-i o altă discuţie), ne scremem să devenim mai patrioţi. Băsescu a dat tonul consumului de produse româneşti, de parcă acum am afla că e mai bine - strict teoretic - să bagi banul în buzunarele compatrioţilor tăi decît în ale altora, fie ei şi colegi de piaţă unică europeană. Cum momentele delicate dictează flash mob-uri, .ppt-uri care inundă inbox-urile sau, după caz, manele, nici criza nu putea să facă excepţie. Mai nou, ideea românilor de solidaritate în faţa spectrului crizei e să îşi paseze îndemnuri la a cumpăra marfă autohtonă.

Din clipa în care preşedintele a aruncat piatra-n baltă şi a declarat ritos că de-acum îşi ia telemea şi roşii numai made in Romania, am descoperit brusc că producem şi noi diverse. De ani de zile, cetăţeni de rînd, jurnalişti, politicieni şi ONG-işti îşi răcesc gura spunînd că importăm toate rahaturile de la toţi loserii, în detrimentul produselor româneşti. Şi mai ales că ne dăm mari achiziţionînd produse din import fără să ţinem cont că ne alegem uneori şi cu problemele aferente – legume fără gust, haine descusute, aparate care te ard la degete.

Ani de zile am rîs de conştiinciozitatea occidentalilor care îşi protejau industriile, în vreme ce noi cumpăram televizoare şi radiocasetofoane făcute pe vapor şi haine de la "Europa". Iar acum frecătorii de mentă în .ppt s-au trezit că au o cauză. Exact cea de care îi durea în cot pînă săptămîna trecută, cînd cumpărau mere poloneze, roşii turceşti şi pătrunjel olandez la ghiveci. Şi, ah, da, usturoi chinezesc. De vreo doi ani, în marile hipermarketuri se găseşte doar usturoi chinezesc, în condiţiile în care nu reprezintă vreo ciudăţenie botanică, creşte bine merci şi-aici şi oricum se strică suficient de repede încît e logic că ai face mai bine să-l aduci de la Glina decît din China ! A trebuit să vină criza ca să milităm pentru produse locale şi să avem revelaţia că, adesea, logica e cea a intereselor şi comisioanelor care te fac să aduci usturoi de la mii de kilometri distanţă.

De aici a doua problemă, pe lîngă ignoranţa noastră fericită din care chipurile ne trezim acum. Şi anume că sînt situaţii în care, chiar să vrei, nu poţi cumpăra produse româneşti, cum ar fi - da, ştiu, sînt deja obositor - chestia cu usturoiul din China.

Pe de altă parte, e la fel de adevărat că nici o mie de crize nu mă vor face să cumpăr produse româneşti dacă ele sînt de slabă calitate şi pierd bătălia competitivităţii cu cele din import. Pentru că atunci nu fac decît să mă confrunt şi mai rău cu efectele crizei: şi mai sărac, şi cu frigiderul defect !

E absolut normal să ai de unde să alegi. Să fie usturoi şi din Australia şi pătrunjel tocmai din Uruguay, dacă vor. E la fel de normal ca Băsescu, Tăriceanu şi alţii ca ei să profite de ocazie şi să invoce criza ca pretext, sperînd că vor da un impuls economiei. Sau că vor fi şi ei trend-setteri în ceva, orice. Ce mi se pare anormal e să nu ne dăm seama că alegerea asta trebuie făcută zilnic, pe criză sau bunăstare, pe recesiune sau creştere, pe ploaie sau soare. Că altfel patriotismul şi discernămîntul nostru sînt la fel de descusute pe la margini ca tricourile chinezeşti !


mai mult

Flori şi poame de campanie

Duminica, pe la biserici, candidaţii PNG împart flori şi icoane. În ton cu brandul, nimic de zis. În schimb, în chioşcurile florarilor - o adevărată reţea - tronează numai afişele candidaţilor PSD. Roşu peste tot, să nu le fie de deochi, probabil. "Pentru că ţine cu noi, ăştia mai micii şi mai necăjiţii", mă lămureşte o ţigancă ce tocmai
şi-a descărcat marfa din Audi-ul A 4 al lui fie-su.

Toate ca toate, dar cea mai contraproductivă metodă de campanie mi se pare cea a medicului liberal Adrian Neacşu. Nişte ambulanţe ale firmei "Hipocrat 2000" s-au transformat în mini-centre de campanie şi zac parcate prin colegiu ca suport de bannere electorale şi depozite de fluturaşi. Evident că e vorba de o firmă privată, care lucrează contra cost şi care, la urma urmei, face ce vrea, dar simpla idee că - ştiute fiind problemele cu asistenţa medicală de urgenţă - nişte ambulanţe stau blocate în acţiuni electorale, mie unuia îmi dă fiori. Doctore, sper să n-am nevoie de tine...

mai mult

Papagaliţe de campanie

Prima a sunat seara, pe la opt şi jumătate. Doar ce-a salutat şi m-a întrebat dacă nu vreau să răspund la nişte întrebări pentru o cercetare sociologică. Păi, zic, pînă la răspunsurile mele, poate daţi Dvs. cîteva: vă recomandaţi, îmi spuneţi de unde sunteţi, ce fel de cercetare e, cui serveşte, de unde aveţi numărul meu de mobil etc. "A, da", a zis ea cu aerul că nu bănuia că m-ar fi interesat aşa ceva, după care m-a informat că lucrează la Institutul de Marketing şi Research (fie vorba-ntre noi, n-am auzit de aşa ceva, nici Google nu ştie şi nici Registrul Comerţului, dar e la fel de-adevărat că la cum apar peste noapte tot soiul de centre de sondare de apartament, e greu să ţii pasul). Iar numărul de telefon l-a generat calculatorul, cică. Marea cercetare sociologică se compunea din două întrebări: prima a fost ce vîrstă am, iar a doua cu cine votez pentru postul de
prim-ministru (sic!). Păi, întreb placa animată, Dvs. aveţi habar despre ce vorbiţi, ştiţi că se alege Parlamentul, deputaţi şi senatori, la 30 noiembrie ? Placa se fîstîceşte, aruncă un "mulţumesc, la revedere" grăbit şi-mi închide în nas. Dacă totul ar fi mers bine, după mintea ei, rezultatele "cercetării sociologice" probabil că urmau să indice că un tip de 35 de ani, cu mobil, votează cu cutărică pentru premier. Că eram şomer, muncitor necalificat sau profesor, că aveam mobil pe cartelă sau blackberry ultimul răcnet, bogat sau sărac, cetăţean român sau nu, sau din ce motiv aş fi votat cu acel cutărică - neimportant.

A doua a sunat în dimineaţa următoare, de data asta pe fix. M-a lăsat pe fir vreo 15 secunde, cît să termine ea, probabil, altă convorbire, cam ca la taxi. Cînd i-am zis, şi-a cerut scuze. De la Green Dream suntem. Păi ăsta nu e un ansamblu rezidenţial ? "Ăăă, eu nu ştiu, eu sînt operator de interviu". De data asta, cercetarea seamănă ceva mai mult cu un sondaj. Merg lucrurile într-o direcţie bună ? Mă duc la vot pe 30 noiembrie ? Ce partid simpatizez ? Cu care din următorii candidaţi din colegiul 8 votez pentru Camera Deputaţilor ? Dar la senatori, pe care dintre următorii candidaţi - a,b,c,d sau e - din colegiul 4 îl voi alege ?

A zbîrcit-o la final. De unde aveţi numărul ? A, zice ea, a fost generat de calculator. Hopa, staţi un pic, păi m-aţi întrebat fix de candidaţii din colegiul meu, dacă vi s-a generat numărul acum, aleatoriu, cum de ştiaţi ce candidaţi îmi revin ? Fîstîceală maximă. Mie aşa mi-a venit pe ecran, vă rog să mă credeţi. Îi explic că sînt zeci de candidaţi în Bucureşti, împărţiţi pe zeci de colegii şi că ea mi i-a enumerat, în două rînduri, doar pe cei din colegiile mele. Pricepeţi, domnişoară ? "Nu ştiu ce vreţi să spuneţi". Asta cred. Îi mai repet de 2-3 ori. Se transformă imediat în sora plăcii din seara trecută şi execută conştiincios exerciţiul de alcătuire a cît mai multe propoziţii cu aceleaşi 5 cuvinte: "Eu aşa am aici, e aşa cum vă spun, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, e pe computer, vă rog să mă credeţi". Bine, domnişoară, zic, nu ar fi frumos ca după ce mi-am pierdut timpul la telefon să fiţi măcar sinceră ? "Vă rog să mă credeţi că aşa e cum vă spun. Vă rog să mă credeţi !".

Ah, dac-aţi şti ce bine aţi început să semănaţi cu politicienii care vă plătesc…

mai mult

Bush, Clinton şi fetele lui Obama

Foarte curînd, Bush va fi acel omuleţ de pe marginea drumului care se vede din ce în ce mai mic în oglinda retrovizoare...

CNN i-a luat un interviu în care să-şi recapituleze mandatul. Bush a mărturisit că regretă unele excese de limbaj, cum ar fi discursul în care l-a cerut pe Osama bin Laden "viu sau mort", imediat după 11 septembrie. Excese de limbaj de care probabil, la acea vreme, compatrioţii lui au fost mîndri, în ciuda silei pe care o arată azi...

Ceea ce mi-a adus aminte de o terorie politică bazată pe precedent, în care o serie de preşedinţi - americani, în cazul de faţă - au fost "reevaluaţi" de istorie la un număr mai mare sau mic de ani după terminarea mandatelor. Harry Truman e cel mai elocvent exemplu: procentul lui de susţinere coborîse de la 87% pînă la 23% în numai trei ani. Truman a avut de jonglat cu consecinţele celui de-al doilea război mondial, cu războiul din Coreea şi cu comunismul stalinist. Nemulţumirile sau frămîntările din mandatul său nu-i împiedică însă acum pe americani să-l considere unul din cei mai mari preşedinţi. Nici nu e nevoie de 50 de ani ca să vezi lucrurile în altă lumină - mai aproape de noi, Reagan a fost contestat la final de mandat ca făcînd gafe de politică externă, pentru ca acum prestaţia lui să fie calificată drept una care a schimbat lumea. George W. Bush a avut de înfruntat 11 septembrie, uraganul Katrina si începuturile crizei de pe Wall Street - situaţii cu care alţi lideri de la Casa Albă nu s-au întîlnit. Dacă peste cîţiva ani Irakul devine o democraţie consolidată, intervenţia comandată de Bush ar putea fi privită altfel. Poate că speculaţiile despre motivele reale ale războiului - petrol mai mult şi mai ieftin pentru America - se vor dovedi adevărate, şi atunci mulţi se vor gîndi la Bush cu regret măcar pentru asta...

În interviul de la CNN, W. a povestit cum l-a sunat pe Clinton acum cîteva zile, înainte de a-i face lui Obama turul Casei Albe. I-a telefonat pentru că şi-a amintit cît de amabil a fost Clinton cu el la predarea mandatului şi cît de mult speră ca şi el însuşi să fie la fel de eficient cînd îl va consilia pe Obama. Bush i-a mai povestit reporterului CNN şi cum una din principalele griji ale lui Barack Obama a fost să vadă unde anume vor locui fetele lui la Casa Albă. "Mă bucur să văd că e tată, înainte de toate, şi că va aduce la Casa Albă spiritul familiei". Cele două povestioare şi altele ca ele te fac uneori să te întrebi dacă Bush flecăreşte relaxat despre orice sau de fapt face mişto. Nu mai contează. Întrebată la un vox pop cum apreciază prestaţia preşedintelui la final de mandat, o doamnă de pe stradă a replicat: "Am să vă răspund peste un an. Pînă atunci vreau să capăt o perspectivă asupra lucrurilor. Acum e ca şi cum abia divorţez, după opt ani de căsnicie nefericită".

mai mult

Modelul american de înfruntare a realităţii

Americanii şi-au ales un preşedinte negru, după toate aparenţele musulman şi pe care-l mai cheamă şi Hussein. Pentru America e un lucru firesc - nu mai e demult o lume albă, anglo-saxonă şi creştină, şi asta pentru că aşa a vrut ea ! La fel cum în alte
ţări n-ar fi fost posibil ceva similar, din cauza culturii, prejudecăţilor, contextului istoric sau dintr-o sută de alte motive, la ei e posibil tocmai prin lipsa acestora. Pe scurt, America e acolo unde vrea ea să fie. E în spiritul vremurilor şi în pas cu propriul ei timp, dacă se poate spune aşa. (Dacă Obama, ca şef al executivului, va fi în stare să-i scoată pe americani din criza economică şi de încredere din cauza căreia ar fi vrut schimbarea, rămîne de văzut).

Victoria lui Obama nu ţine (doar) de alb şi negru, chiar dacă populaţia de culoare a ieşit la vot în număr mai mare ca oricînd. Probabil că sînt la fel de bine o grămadă de negri republicani sau alţii care pur şi simplu n-au din principiu încredere că un "frate" de-al lor ar performa în establishmentul american. Americanii au vrut altceva, din mai multe puncte de vedere. Obosiţi şi sleiţi financiar, aflaţi la finalul unui ciclu politic, au ales pur şi simplu o schimbare mai spectaculoasă şi mai hollywoodiană ca de obicei. Cînd se va termina filmul, vor mai vedea ei... Doar e America...

mai mult

America, America

Dacă e ales, Barack Obama va fi primul preşedinte de culoare (sau afro-american) din istoria Statelor Unite.

Dacă e ales, John McCain va fi cel mai bătrîn preşedinte (aflat la primul mandat) din istoria Statelor Unite.

Dacă e aleasă (la pachet cu McCain), Sarah Palin va fi prima femeie vicepreşedinte din istoria Statelor Unite.

Oare doar aşa vor face istorie alegerile astea ?...


mai mult

Despre obsesii comerciale

De vreo două săptămîni, la Kaufland (şi nu m-ar mira dacă şi la alte hypermarketuri asemănătoare) au apărut standuri din care se revarsă beteala, rafturi unde se înghesuie globurile şi cîrlige enorme de care sînt agăţate pungi de cadouri şi hîrtie de împachetat cu Moş Crăciun, reni şi zăpadă ! Deja ?? Nici la Londra nu se dă drumul la sezonul de shopping decît după 15 noiembrie ! Îmi povestiţi deja despre Sărbători cînd afară se umblă încă-n cămaşă iar frunzele nici n-au ruginit bine ?! Lăsaţi-mă să mă bucur un pic de toamnă, şi-aşa e destul de discretă în ultima vreme...

mai mult